În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Călărețul fără cap, Ceai, Trenul IR 1234, Trei zile de post și Cu sacul - toate textele aici.
*
"Am fost mirat", scrie maestrul Ioan T. Morar în numărul 35 din 2024 al revistei România Literară, la rubrica Divagații, "cînd am văzut tupeul cu care un băiat care "căpușa" ședințele de redacție de la Cațavencu și pe care nu l-am auzit niciodată făcînd vreo poantă, plasînd vreo vorbă de spirit, se declară profesor de scriere creativă. S-a încrustat, prin poveștile sale, în istoria revistei, își inventează o biografie de redactor, se plasează pe același plan cu fondatorii, se laudă că a publicat vreo trei cărți și că una i-a fost respinsă de o editură [...]. Cred că trebuie să ajungi la un oarecare sentiment al ratării, să vezi că nu mai ai ce spune în propriul tău scris, că marile tale opere refuză să apară, ca să cauți salvarea în aceste lecții de scris. Să aduni niște tineri naivi în fața cărora să-ți porți mantia de scriitor, de magician care produce scriitori. Să menții iluzia că poți deveni scriitor, că poți publica niște texte pe net și gata, ți-ai atins visul. Numai că, mai devreme sau mai tîrziu, toți acești "scriitori" produși la școlile de Creative Writing își vor da seama că ajung într-o fundătură: și necitiți, și cu banii luați...".E greu să aibă omul parte de o reclamă mai bună decât asta. Revista Uniunii Scriitorilor din România! Forul suprem! Gata, sunt consacrat. Școala mea de scriitori a primit brânciul decisiv spre marele succes de piață; vă aștept, deci, ca să vă fac de râs ("să aduni niște tineri naivi"), pe banii voștri. Mulțumesc, maestre!
În ceea ce privește textele de azi, de la cele cinci teme de mai jos, nu am a spune altceva decât ce-am spus: mi-ați rupt sufletul la Călărețul fără cap, dar la celelalte patru ați fost, în general, onorabili spre foarte buni. Am lăsat pe dinafară destule texte care meritau mai mult, ce să fac, n-am ce să fac, asta este viața, vorba ceea: pierzi, câștigi, negustor te numești. Importante-s două lucruri: să-ți placă ce faci (1) și să nu renunți niciodată (2). Scrisul e o patimă ca oricare alta. Nu trece.
Când veți fi scriitori publicați, cu operă vizibilă sau discretă - fiecare, cum i-o fi norocul - nu uitați lecția de azi: pizmășia, în branșa asta, e la ea acasă. Singurii care se pot numi încă mai pizmași decât scriitorii sunt actorii, jucătorii de bridge și politicienii. Adică practicanții acelor profesiuni în care impostura face legea.
Călărețul fără cap
1. Eram copil când a murit mama. Tata m-a crescut. Servici, eu. Casă, eu. Nimeni altcineva, nici o altă femeie. Îl auzeam vorbind prin somn. O visa. Erau în iujurile cu călușei unde se întâlniseră. Îi povestea fiecare zi în parte. Îi cerea sfatul. O asculta. Eram la facultate când a apărut tanti Ana, vecina. Și tata zâmbea. Iar. Și noaptea era liniște. Nu o mai visezi, i-am spus. A început să dispară, a răspuns. Întâi părul, apoi ochii, capul, o mână, un picior. Ai uitat-o? Nu. Ea a spus că nu mai are nevoie de mine. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Foarte bine, minunat text! Nu știu ce înseamnă "iujurile" și nici pe net n-am găsit altceva în afară de explicația lui Scriban din 1939, cum că ar fi vorba despre un regionalism desemnând profesiunea de hingher. Fac un efort de imaginație și iau "iujurile" drept "lanțuri"; pare să aibă sens. Revenind la text: m-a emoționat profund. Așa se scrie!
2. N-avem.
3. N-avem.
4. N-avem.
5. Paradoxal, cea mai frumoasă fată din facultate era mereu singură. Fetele o ocoleau ca pe o ciumată și băieții așijderea, se țineau la distanță. Când am jucat șeptică pe porunci, eu, perdantul, am primit poruncă s-o cer pe Ana de nevastă. M-am dus să-mi împlinesc porunca: vrei să te măriți cu mine? Ana a ridicat ochii frumoși din carte și mi-a zis că vrea. Ca orice viteaz respectabil, mi-am pierdut rău de tot capul, m-am întors pe călcâie și am încălecat pe Mobra, fără să zic vreun cuvânt. Apoi m-am însurat cu Ana. (Siranuș Hakobian)
Nu e un text genial, dar rezistă. "A-și pierde capul" e o expresie consacrată în română. Propun un final mult simplificat: "Ana a ridicat ochii frumoși din carte și mi-a zis că vrea. Mi-am pierdut capul, apoi m-am însurat cu ea".
6. Trebuie să fi avut vreo nouă ani când am citit romanul lui Mayne Reid, cum făceau toți copiii de la bloc. Mă refer, desigur, la băieți. L-am uitat, fără să-mi treacă prin minte c-o să-l am de studiat la facultate, c-atâta m-a dus capul, să-mi aleg în penultimul an specializarea Literatura Americană de Frontieră. Dar nici n-am visat vreodată că la tema asta aveam să primesc, la 157 de ani de la publicare, texte care aveau să ignore complet cartea lui Reid, ceea ce denotă... ce denotă. (Mihai Buzea)
Ceai
1. Habar n-am de ce li se spunea așa chefurilor noastre, că noi beam doar bere și vodcă. Îmi amintesc unul organizat de Bebe. Gogu a adus fetele cu Trabantul lui taică-său. Cea pregătită pentru mine n-o fi încăput, că a venit singură, mai târziu. Nu i-am văzut prea bine chipul la lumina lumânărilor, dar am dansat îmbrățișați toată noaptea. Am adormit, încălecați, pe covor. În zori, am reușit s-o privesc mai bine. M-am speriat atât de tare, încât am părăsit locul faptei încălțat cu un pantof bărbătesc și altul de damă. (Paul Dârvariu)
Locul întâi cu felicitări. Scriem "trabant" cu minusculă, nu cu majusculă, așa cum scriem și "claxon", "macadam", "aragaz" sau "adidași". De ce locul întâi? Pentru că poți scrie fie din imaginație, fie din memorie, fie - preferabil - din amândouă. Iar dacă adaugi și-un strop de umor, te califici pe podium, direct. Când eviți cu măiestrie cuvântul (horribile dictu!) "grasă", ești campion pe tema dată!
2. E ultimul ceai pe care îl mai bem împreună. Ea rămase nemișcată, privindu-l fără să clipească. E de iasomie, preferatul tău. O cercetă prin aburul ce se ridica din cănile pline cu lichidul fierbinte. Au trecut zece ani de la accident, nu pot face asta la nesfârșit, iar copiii mă cheamă în Canada. O să ne văd nepoții. Își șterse ochii. Muțenia ei nu-l descuraja niciodată să-i vorbească, doar îl întrista. Își termină ceaiul, întinse mâna peste masă și așeză cu fața în jos fotografia din dreptul celeilalte căni. (David Brescan)
Mi-nu-nat! Extrem de reușită stânga asta la ficat: "O să ne văd nepoții". Bravo, David!
3. Retrăiesc cu patimă amară o zi din copilărie. Eram în gară și tata cu valiza-n mână mi-a zis, Iubito, să ai grijă de el, bine? Și a plecat. Mi-a mângâiat pântecele și m-a sărutat, i-am răspuns cu scârbă, mușcându-i buza. Apoi m-am dus la bătrâna mașteră, care mi-a dat să beau o fiertură de ierburi. La început m-am simțit rău, apoi am vomitat un curcubeu de rușine și ură față de sămânța sădită de cel ce trebuia să mă crească. Dar bulbul a supraviețuit, devenind o floare roz de Rafflesia arnoldii. (George Dometi)
Capodoperă. V-am mai spus: nu vă feriți de abisuri, că de-acolo vă veți scoate marile scrieri de mâine (și de poimâine, și de răspoimâine). Aici, incestul: foarte bine! Din așa ceva se hrănește literatura! Iar finalul m-a trimis direct la wikipedia. Rafflesia arnoldii este imensa floare cu miros de hoit. Să privim adevărul în ochi: feminismul n-a apărut din nimic!
4. Primul Crăciun departe ai mei mă găsește în fața ușii noilor mei vecini, pentru a-mi petrece Ajunul cu gașca lor și a învăța tradițiile locale ale noii mele țări. Sunt invitată înăuntru și merg direct în sufragerie, acolo unde oamenii au început deja să bea sau să facă schimb de cadouri. Eenkopjethee? Ja, răspund cu aproape singurul cuvânt pe care-l știu în limba lor. Îmi dă o cană cu apă fierbinte, scoate plicul de mușețel din cana ei și-l bagă într-a mea. Îl scutură înăuntru de 3 ori, apoi îl dă mai departe. (Patricia Cosma)
Aș înlocui "îl scutură" cu "îl înmoaie", dar atât. Pentru cei care citesc și nu cred: e adevărul pur și dur. Ospitalitatea germanicilor e ceva care există, dar poate foarte ușor să-ți scape. Mie, ca și Patriciei, ne scapă complet. Fie la ei acolo!
5. Sunt mare băutoare de cafea. E prima pe listă, oriunde-aș merge. Credeam că și pentru el așijderea, că doar d-aia mă invitase la cafenea. Nu? Așa că l-am lăsat să comande, fără să-i spun ce vreau. Și a cerut două ceiuțuri. Pur și simplu. Îmi venea să i le torn în cap. O crede că-s bolnavă? Stai, că acu' scoate și vreun oscillococcinum, mi-am zis în gând, și-am început să sorb din ceiuțul fierbinte. Drept pentru care mi s-au aburit ochelarii. Deja-l vedeam în halat alb. Și parcă mirosea a carmol. (Elena Fermuș)
Finalul e prea îngroșat, ultima propoziție strică, dacă lipsea textul era mult mai bun. Sper să n-o întâlnesc niciodată în viața reală pe doamna Elena Fermuș.
6. Sunt mare băutor de ceai. E prima băutură pe listă, oriunde-aș merge. Credeam că și pentru ea, că doar d-aia mă invitase la terasă. Nu? Așa că am lăsat-o să comande, fără să-i spun ce vreau. Și a cerut două cafele. Pur și simplu. Îmi venea să i le torn în cap. A câta scriitoare din România îmi face figura asta cu cafeaua, cu nenorocita și scârboasa de cafea, fără să-i treacă prin minte să mă-ntrebe dacă n-am, cumva, alergie la alcaloizi? (Mihai Buzea)
Trenul IR 1234
1. IR pe ruta București-Ploiești: eu, prietena mea, Nena și soră-sa, Rita, fără bilete. Nena ne-a condus într-un compartiment gol, mirosind a fier încins, ne-a zis să ne așezăm toate pe aceeași canapea, cu capetele în jos și pletele revărsate spre podea; plete lungi castanii cenușii, roșcate, și la mijloc pletele blonde ale Ritei. Am auzit ușa trasă și tăcere. După vreun minut ne-am ridicat. Nașul ne privea înmărmurit. Nu ne-a mai întrebat de bilete. Cred că ne-a ținut minte toate viața. (Mediana Stan)
Aproape nimic de observat, nimic critic, adică. Sculptură, aș fi zis, dacă Mediana se oprea cu punct după "Nu ne-a mai întrebat de bilete".
2. După-amiază de vară. Drum de țară. Ajung primul la barieră. Deschid toate geamurile și-mi aprind o țigară. Un sătean trece pe lângă mașini, cu o capră după el. Ajunge în dreptul barierei: nea Vasi, când trece trenul? Din cabină niciun răspuns. Săteanul leagă capra de barieră și se îndreaptă spre păduricea de lângă calea ferată. Trece trenul. Bariera se ridică cu tot cu capră. Nu mai știu dacă am auzit întâi behăiturile sau pe sătean urlând, în timp ce alerga cu pantalonii în vine: nea Vasi, dezleag-o pe Steluța. (Camil Popescu)
Cam boier domnul șofer Camil Popescu, dar simpatic foc. Auzi, cu pantalonii în vine!
3. August 2017, noaptea în gară la Medgidia. Biletul spre Constanța costă de patru ori mai mult ca pe site-ul CFR. Doamna înțepată de la ghișeu îmi răspunde că au trecut trei ani de la ultimul update. Mănânc un hotdog slinos la barul de lângă. În copilărie avea gust mai bun. Vine și trenul, cu șase ore de întârziere, timp în care poliția face ordine în fauna locală de două ori. Singurul loc liber e umed și miroase a urină. Cei 40 de kilometri îi facem în două ore. Eu sunt singurul cu bilet, râde și nașul de mine. (David Brescan)
Eram sigur că era vorba de august 1997, dar probabil sunt eu prea pârguit. Oricum, nu pot să nu remarc progresul, cel puțin în termeni de etică: în august 1997 nu era nimeni cu bilet în tot trenul ăla.
4. E liber? a întrebat, deși eram singură în vagon. Nu aveam chef de companie, trenul era aproape gol. Nu vedeți că toate locurile sunt ocupate? am răspuns. Promit să nu deranjez, zâmbi timid. Unde vreți să vă așezați, în brațele acestei doamne? am arătat scaunul gol de lângă mine. Întâmplător, aveți același loc ca al meu, mi-a întins biletul. Eram cu nașul. M-am ridicat când trenul a intrat în tunel. Ne-am mișcat ca pe tabla de șah: eu pe partea opusă, el pe a mea, cu portofelul meu. Dar asta am observat la coborâre. (Ana-Maria Butuza)
Bravo, Ana-Maria. Te-ai găsit și tu când să faci rocada mare! În tunel!
5. I se mai zicea și trenul foamei. Pleca pe la 12 ziua din Satu Mare, străbătea ca un șarpe toată țara, colecta de peste tot vagoane și copii entuziaști, iar după vreo 20 de ore ajungea agale la Năvodari. Fără aer condiționat, cu geamurile larg deschise ca să se facă curent. Câte 10 elevi înghesuiți într-un compartiment, lac de apă și cu picioarele lipite de banchetele maro și fierbinți. Ne îndopam de pufuleți cu gust de brânză și Frutti Fresh și nu ne lipsea nimic. La capătul cursei infernale ne aștepta ea, marea. (Oana Brumă)
Cuvinte și construcții care strică textul: "ca un șarpe", "entuziaști", "și nu ne lipsea nimic", "infernale", "ea". Păi ce facem aici, Oana? Flash-fiction sau nostalgii din Tranziție?
6. Am căutat pe internet și am descoperit că nu există niciun Inter Regio cu indicativul 1234, de unde am avut revelația că tema se referea la un tren ficțional. Păi dacă-i tren, tren să fie! Amicul Dan a trimis la 19 edituri manuscrisul romanului său, a cărui acțiune se petrece într-un tren, ce să vezi, imaginar. Și?, îl întreb eu, ca prostul. Și, ce?, îmi zice Dan, obidit. M-au făcut trenulețul. (Mihai Buzea)
Trei zile de post
1. sunt suficiente, părinte, pentru atingeri cu păcat, întrebă bărbatul cu privirea cernită. E prea puțin, repetă el înnegurat. Și, dacă ea e paralizată de spaimă și se roagă să se oprească coșmarul, de câte zile e nevoie? Un an, doi, nu? Dar, dacă rușinea și vina o omoară, mai punem niște ani? Înseamnă că o viață de post e prea puțin, spuse, ștergând de sânge cuțitul pe sutana preotului. Pentru pângărirea copilei mele te-am scutit eu de post în viața asta, pentru ceilalți copii te-or scuti alții în cele ce urmează. (Dana Popescu)
Locul întâi cu felicitări! Pedofilie. Sinucidere. Crimă. Foarte bine, Dana, foarte bine! Îmi amintesc de un personaj - preot! - al maestrului Cezar Paul-Bădescu, din romanul Luminița, mon amour (editura Polirom, 2006), care le cerea enoriașelor la spovedanie: "Lasă astea! Păcate, vreau păcate!".
2. Veneau să muncească în fabrică și oameni de la țară, mai simpli și fără cunoaștere multă, dar credincioși. Unul dintre ei, ne tot spunea că o să ajungem în Iad din cauză că mâncăm slănină friptă în post. Cum la cantină în afară de rafturi nu găseai nimic, dispăruseră peste noapte și odioasele conserve de pește în sos tomat și ghiveciurile de legume, colegul a optat pentru un borcan de dulceață. În a treia zi de post, când a golit borcanul, ne-a întrebat dacă gemul trebuie să fie acru și să piște. Da, dacă e muștar. (Marian Bircea)
O să ard și eu în Iad alături de colegul (de generație și de opinii) Marian Bircea. Măcar o să ne ținem de urât unul altuia, spunându-ne bancuri cu habotnici.
3. La prima noastră ceartă, ne-am ocolit cât s-a putut într-un apartament de bloc. El în sufragerie, eu în bucătărie, el în dormitor, eu în baie. Eu am mâncat tocăniță de cartofi, el, cartofi prăjiți. Și am ținut-o așa trei zile. În a patra, a zis la cafeaua de dimineață, așa nu mai merge și s-a lăsat cu promisiuni, nescrise. În următoarele dăți, a plecat la tatăl său și a ajuns la amantă. În final, a plecat fără ceartă, de bună voie și nesilit de nimeni, ca să-și respecte promisiunile făcute alteia. Ce om de cuvânt. (Rozalia Cristea)
Era gata-gata să sar peste textul acesta, fără să observ elefantul din cameră: "Și am ținut-o așa trei zile". Despre ce post e vorba aici? Despre postul vorbirii! Cuplul nu scoate un cuvânt timp de trei zile! Mi-nu-nat, bravo Rozalia!
4. Angajez persoană pentru îngrijire vârstnic. Sun și mă prezint la adresa indicată, unde-mi deschide o doamnă, fiica. Mă studiază atentă, îmi prezintă onorariul, programul și sarcinile. Floare la ureche, îmi zic privind omulețul drăgălaș, ce-mi trage cu ochiul din scaunul cu rotile. Dus la baie, hrănit, plimbat în parc și culcat. De la bun început mă-nțeleg perfect cu bătrânelul ăsta carismatic. A treia zi rămân brusc fără post, întâmpinată-n prag de angajatoare și notarul chemat de moșulică să mă treacă-n testament. (Cecilia Fofiu)
Magie. "Post" folosit în sensul de "job"! Păcat că nu pot să pun mai multe texte pe primul loc; dă-i înainte, Cecilia, sunt foarte impresionat de cum te miști!
5. Mai erau trei zile până la clipa hotărâtă. Până atunci, trei zile de post, un pahar de apă, atât. Iau pe rând hârtiile scrise, în trei zile tot ce nu a fost sincer arunc în foc. Gândurile ce cred că au fost scrise cu răutate, la fel. Tot așa, ce cred că nu au fost suficient de lucide. Nici un gând murdar nu trebuie să rămână în urmă. Nimic murdar în casă, curăț tot. Fac baie și îmi iau haine curate. Nu las bilet. Postul mă ajută, am eliminat tot din mine. Ultima zi e fără apă. Urc pe scaun și pun lațul. Plec curat. (Gheorghiță Mircea)
"Plec curat"! Nu mă-nnebuni, Gheorghiță! Unde pleci așa curat? Am vrut și eu să mă sinucid cândva, nu zic nu, doar că mi-a fost frică. Nu de gest, ci de destinație: dacă săream din lac în puț? Am rămas aici. Murdar. Și atunci ca și acum.
6. Nu poți, mi-au zis băieții. Ba pot, am spus. Nu poți, uite aici banii, ai cinci dolari de la fiecare om, fii bărbat, scrie o chitanță de mână. M-am pus în copite, am scris-o. Trei zile n-am înghițit niciun fir de hrană solidă. O cană cu apă caldă dimineața și una seara, atât. Băieții au pus mână de la mână și au adunat banii, cum fusese vorba, dar eu am mai postit o zi, doar așa de ambiție. Ofițerilor le-au spus că sufăr din dragoste. Au pus botul. Am spart toți banii în permisie. (Mihai Buzea)
Cu sacul
1. De la o vreme, Lisandra lui Tănțău purta mereu în spate un sac de iută plin pe jumătate, legat c-o bucată de sârmă. Un' te duci, fă? Uite să mă uit pă la porumb și să arunc găina asta moartă la râpă, că nu mai are cine, răspundea Lisandra arătând spre sac. Apoi ofta și-și făcea cruce. Lasă, dodă, c-ai scăpat de bătaie, o căinau muierile. Bine c-a plecat, de nu s-ar mai întoarce. Așa l-a dus Lisandra pe Tănțău împrejurul satului, os cu os. Taman când chestorul a strigat la ea la poartă, a împins și Lisandra scaunul. (Sonia Ungureanu)
Final perfect, de mare maestră. Bravo, Sonia!
2. În satul de câmpie, ulițele erau mai largi decât șoseaua principală. Combinele intrau dimineața în câmp odată cu remorcile și ieșeau seara când se întorceau vacile de la păscut. Cu ultima remorcă ajungea și Polina acasă. Intra cu pas domol pe poarta mare. Se oprea direct în pătul, dădea jos primele două șoarțe negre. Cu ambele mâini mângâia știuleții mari puși cu grijă în multele buzunare cusute pe fusta creață. Furați voi cu sacul, că fur și eu cu fusta. E moștenirea mea, nu pământul CAP-ului. (Gabriela Marinescu)
"Fur și eu cu fusta"! M-ai făcut marț la faza asta, Gabriela, nu mai am nimic de zis. Cândva am furat și eu corcodușe cu pantalonii: îi înnodam jos la glezne și veneam acasă în chiloți, pe întuneric. Dar tot mai dramatic e cu fusta. De la CAP.
3. Încercase din curiozitate. Doar o dată n-o să pățesc nimic, sunt tânăr. A doua oară își zisese că e ultima, iar de la a cincea n-a mai ținut socoteala. A vândut întâi televizorul, apoi frigiderul. Câteva luni mai târziu, a ajuns în stradă. Doar el cu sacul de dormit de pe vremea bunică-sii, care nici nu-i ținea de cald, și cu mica trusă în care-și ținea acele. Își făcea veacul încercând să facă rost de mai mult, mereu mai mult, niciodată destul. De Crăciunul ăla a decis să mărească doza, sărbătorea. A fost ultima. (Sara Ungureanu)
De data asta, "sacul" este de dormit. Foarte bine! Deci, se poate! Iată cum se iese de pe cărările bătătorite de toată lumea de la Ficțiuni Reale: nu ne aruncăm pe temă ca rața pe muci, ci reflectăm înainte: care este cel mai previzibil fir narativ pe care îl vor depăna colegii mei? Aha... ia să găsesc eu altul! Iar Sara a găsit. Bravo, Sara!
4. Cu pumnii încleștați, dinții scrâșnind și o dâră de sudoare pe tâmplă dreaptă, aplicase cu sete lovitura finală. Amețit de eveniment se întreba ce i-a mânat pornirea lăuntrică. Poate primul sac de box primit în dar de Crăciun în anul în care ai lui au divorțat, poate copiii ce-i batjocoreau numele, poate amanta, ce-i dăduse un ultimatum. Nu, nu, azi a fost doar vina ei. Îi punea prea multe întrebări la care el nu putea răspunde. Aplecat peste trupul căzut, ștergea cu grijă și oarecare tandrețe sângele de la colțul gurii și se gândea să formeze 112. (Mona Zelenco)
Aici, "sacul" a fost de box. Textul nu e întru totul convingător - finalul, mai cu seamă, e "tremurat" - dar se ține pe picioare. Te trec pe shortlist, Mona Zelenco.
5. Cu sacul tras până la brâu, Măriuca privea către marele câștig, vițelușa cu margarete la urechi. Țopăia ca un pui de iepure de câmp către mama lui, dar Ilinca popii tot era în fața ei. Popa avea multe vaci și viței, ea îngrijea de frățiori și de patru găini. La cursa nebună, sătenii își încurajau frenetic preferatele, nimeni nu striga Maria. Strânse sacul sub piept și, cu ultime forțe nebănuite, depăși moțata. Din urmă auzi sărăntoaco. Oamenii amenințau cu pumnii spre cer. Ea își îmbrățișă premiul binecuvântare. (Alina Ilie)
Concursul de sărit în saci. L-am urât, l-am detestat, am avut parte de el în fiecare tabără școlară. Dar, de obicei, îl câștigam. Da, Alina. Eu sunt sărăntoaca.
6. Pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) este o pasăre mare, migratoare, ihtiofagă, cu penaj alb, marginea aripilor neagră și cu un cioc lung și un sac (pungă) de piele galbenă și elastică sub maxilarul inferior, în care adună peștii cu care se hrănește; este bun înotător și zboară cu ușurință pe distanțe lungi. Trăiește în colonii, în stufărișurile din sud-estul Europei (majoritatea în Delta Dunării) până în estul Mongoliei. Pelicanul este pasărea națională a României. (Mihai Buzea)