Mirosul de pește prăjit îi stăruia în nări și pe fustă se înghesuiau niște pete de ulei peste care pusese sare, așa făcea bunică-sa, habar n-avea ce efect avea, dar devenise reflex. Parcase într-o rână în fața școlii și toți șoferii își arătau nemulțumirea cu claxoane prelungi. Blondo, îi strigă unul și Cornelia îi arătă mijlociul. Când mâna îi reveni pe volan, zăbovi cu privirea pe oja decolorată și sărită pe alocuri. Copiii nu mai ieșeau. Dădu cheie și se opri direct la gelaterie. Portocală și busuioc, te rog.
Julia Sandu
Motorul tremura sub mine ca respirația unui om beat. Stop, dar apuc bine volanul cu degetele strânse și palmele albe. Limita e 40, am 90. Am lovit iar o lumină galbenă, chiar prin ea, ca printr-o sticlă spartă pe trotuar. Drumul se făcea încețoșat, semnele în oglinda retrovizoare ca niște fantome. Luminile roșii clipeau. Următorul semn era diferit, nu e permis să te întorci. Atunci am realizat. Făcusem toate virajele greșite din viața. Acum îl văd, stând acolo, așteptând. Singurul lucru care are sens. Nu am frânat.
Ligia Dumitrescu
Ajuns în intersecție te uiți bezmetic după semnele de circulație. Din dreapta se pornește un șir nesfârșit de nevoi. Le dai prioritate, că așa ai învățat la școala de șoferi. Nu prea înțelegi cum au ajuns toate să ți se urce în cârcă, dar duci povara nevoilor resemnat. Așa scrie în manualul de instrucțiuni al șofatului prin viață. Te uiți în retrovizoare, calci accelerația și mergi mai departe. Nimerești uneori pe drumuri cu prioritate. Și parcă tot îți vine să cedezi trecerea. Puterea obișnuinței.
