Am strâns plasa de rafie în jurul bastonului. Aș fi jurat că am lăsat-o pe scaun, lângă ușă. Dar nu era. Deasupra oglinzii, fotografia Amaliei îmi zâmbea. Mereu spunea să nu uit pâinea. Coborâsem, dar scările păreau mai abrupte. Pe drum, am trecut de brutărie. De două ori. Când m-am întors acasă, Amalia era acolo. Ai uitat pâinea, a întrebat. Am râs. Deja mâncasem. I-am arătat plasa plină. Zâmbea. Sau poate doar îmi imaginam. Umbra ei părea să danseze pe perete, alungită de lumina slabă a serii.
Irina-Ana Drobot
Învățam semnele de circulație. Conduceam imaginar, pentru că încă nu-mi luasem permisul și, de altfel, nu aveam nici mașină. În schimb mergeam pe jos pe străzi, pe traseele pe care urma să le parcurg mai târziu cu mașina. Exersam datul de prioritate și identificarea mașinii care avea prioritate în intersecții. În cele din urmă, ca pieton, aveam nevoie de un reper în tot acest exercițiu. Mai făceam, desigur, și pe pietonul, nu numai pe mașina. Am dat prioritate unei raze de soare. Era o zi prea frumoasă.
Yuka Brevi
Serviciile mele, la un preț modic, online și face to face, one to one ori in mass, pentru a face față (și spate) traficului infernal, sunt disponibile. Sunt Stress-Free Driving Trainer și încep cu întrebări simple: câte înjurături de mamă vă aduceți aminte? Dar combinații cu verbe de mișcare? Materiale de construcții sau religioase tip moloz, cristelniță sau moaște? Apelez la terapii cu constelații și regresii în familia strămoșilor care, răbdători și neînfricați, acordau prioritate turmei de bizoni, în prerie.
