Era buimacă, lumea țipa la ea, se suna la 112, cum ai putut să faci așa ceva? În costumul de baie decoltat stătea în atenția celor de la piscină, dar nu așa cum își dorea, nimeni nu era în extaz după curbele ei pe care voise să le imortalizeze-n poză. Căutase lumina bună, își zâmbise-n telefon convinsă că-i diva locului și ignorând vocea fetiței care o tot chema să intre în bazin. O enervantă ca taică-su, își zicea mândră de selfie-ul făcut. Larma oamenilor care scoteau un trup micuț din apă a adus-o la realitate.
Ana-Maria Butuza
Se trezi privindu-se altfel, în timp ce se spăla pe dinți, ca pe-o străină. Îndreptă periuța spre femeia din oglindă; ai bifat tot de pe listă, nu? Ah, o familie. Asta nu. Dar nici nu ți-ai dorit-o. Și uite câteva fire de păr albe. Dă-le încolo, se acoperă cu vopsea. Câteva riduri. Le mai minți cu machiaj. Un soț? Încă găsești, sunt destui care mișună pe lângă tine, dacă nu din iubire măcar pentru avere. Un copil? Asta nu se mai poate. Înfiat? Nu ar fi sângele tău. Lua-te-ar dracu, cu banii tăi. Te-or îngropa cu ei.
George Dometi
Am ridicat capul și mirosul cimitirului a pătruns în mine. Aveam șase ani. Mi-am pus mâna la gură și m-am îndreptat spre poartă. O căruță urca încet strada și oamenii aruncau în ea cadavre pe care le adunau din șanțuri. Sub un chiparos cerșea o fetiță fără chip, surdă, mută, ca Dumnezeu. Oamenii au zidit case care zac acum culcate, s-au îmbrăcat în catifele și brocarturi, iar acum stau goi-n lințolii, s-au îndestulat cu alese bucate, iar acum slujesc drept hrană viermilor. Prioritară-i pacea.
