Cu aparatul în mână, m-am tot uitat la berze de pe prispa casei prietenilor mei.
Îmi luam o cafea și ieșeam să le privesc.
Uitam și să fac fotografii, așa de captivat eram.
Cred că aș putea spune, după atâta vreme, că în casa aceea m-a adus barza.
Apar în România pe la sfârșitul lui martie (vorbesc de berzele numite albe; în total sunt douăzeci de specii).
Pleacă în țările calde pe la jumătatea lui august.
Puțin peste douăzeci de săptămâni; cu treabă multă.
Tot văzându-le, mi-am propus să pun ordine în ce vedeam: care sunt felurile de activități pe care le desfășoară și în ce momente le desfășoară.
O să-mi spuneți că nu e mare lucru, că lucrurile sunt clare.
Probabil; dar una e să știi că, revenite la cuib, berzele caută mai întâi să-l repare și alta e să vezi barză pe câmp căutând creanga sau ramura potrivită (cu ciocul o ridică, o ține în picioare să vadă cât e de lungă, o lasă, caută alta, în sfârșit găsește una care îi convine și pleacă cu ea).
Cam cum vedeam că se apuca mama să caute un nasture bun prin cutia ei, să-l pună în locul celui pe care îl pierdusem.
Sau să vezi o pereche mutându-se de la un stâlp la altul și zburând în jurul lor ca să-l aleagă pe cel potrivit pentru noua casă (imediat după aceea încep să care crengi și ramuri și iarbă).
Sunt mai multe criterii în alegerea unui cuib.
Unul important e dat de curenții de aer.
Știu sub munte, acolo unde e casa prietenilor, văi unde cuiburile se înșiră și văi unde nu e nici unul.
Grele și lente, berzele planează mult.
După primele încercări de zbor, puii vor urma curenții în calea cărora se află cuiburile, se vor ridica la înălțimi mari și vor plana; se vor întoarce la cuib, vor porni iar și la un moment dat se vor ridica să planeze. Ș.a.m.d.
Între România și Africa de Sud, unul din marile locuri de iernat, sunt peste 12.000 de kilometri; bună parte din distanță este parcursă prin planare.
Berzele evită să treacă peste mari întinderi de apă; ale noastre trec Bosforul, apoi ajung în Sinai peste Siria și continuă să coboare peste uscat.
Pentru hrană trebuie întinderi cu destulă umezeală.
Berzele sunt carnivore, mănâncă broaște, șerpi, pești, șopârle, insecte, șoareci...
Am văzut barză aducând în cuib - unde erau celălalt adult (e greu să deosebești masculul de femelă, seamănă perfect, primul e cu puțin mai mare decât cea de-a doua) și doi pui - un șarpe viu. L-a ținut cât era de înalt și partenerul l-a tăiat în bucăți cu ciocul, spre frenezia puilor flămânzi.
Există o cale de a estima vârsta puilor de barză; când sunt mici, au ciocul scurt și negru, pe măsură ce cresc ciocul se lungește și se colorează în roșu (de la bază spre vârf). Poți socoti în ce lună te afli știind când vin și pleacă berzele și cum se combină culorile ciocurilor la pui.
Berzele clămpăne (sau, se mai spune, toacă): își lovesc mandibulele una de cealaltă ca într-un număr de percuție.
Când unul din parteneri se întoarce la cuib lângă celălalt, ambii sărbătoresc momentul cu clămpănit.
Dacă cuibul e gol, cel întors poate clămpăni ca să anunțe că a sosit deja; nu după mult apare și celălalt.
Dar am văzut și barză clămpănind după ajutor: cuibul a fost atacat de o barză străină (berzele pot face doi până la patru pui, dacă trăiesc toți și se întorc - desigur, nu se întâmplă așa -, apare o lipsă mai mare sau mai mică de cuiburi; poți încerca, dacă ți-e greu să construiești unul, să îl ocupi pe al altei perechi).
Partenerul îi era pe aproape și a venit imediat, invadatorul a șters-o urgent.
Îți dai seama imediat dacă pasărea care se apropie e a cuibului sau e străină; în această situație, cea din cuib ia un aer războinic, umflă aripile și fandează cu ciocul.
Sunt destule diferențe între plecarea din cuib și întoarcerea în el. Oricât de mare și de solidă e construcția, stabilitatea îi e destul de ușor amenințată.
Când pleacă, berzele plonjează, coborând ușor sub nivelul cuibului, apoi vâslesc din aripi să câștige înălțime.
Le poți auzi foșnetul aripilor.
Când se întorc, reglează unghiul aripilor și ajung în cuib într-o poziție care de multe ori evocă verticala.
Există atunci o fracțiune de secundă de imobilitate în care simetria aripilor arcuite este perfectă.
Vor începe să clămpăne.
N-am uitat de ordinea pe care am spus că am căutat-o în viața berzelor.
Într-un prim moment se repară cuibul (deși locuitorii aduc iarbă moale constant, să completeze salteaua de pe crengi).
În al doilea, bărzoiul calcă barza; operația cuprinde multă agitație: masculul se ține cu ghearele de corpul femelei, se sprijină cu ciocul de pieptul ei, caută echilibrul cu aripile... O asemenea trudă nu durează mai mult de zece, cincisprezece secunde.
Probabil că așa călcări sunt mai multe, dar timpul în care se petrec e foarte scurt.
Barza depune ouăle, perechea clocește rând pe rând, când un adult e pe ouă, celălalt își caută hrană.
Se întoarce, se așază pe ouă, celălalt pleacă imediat.
Puilor le e o foame teribilă, se agață cu ciocurile de ciocul celui care aduce hrană, sperând că ating ciocul abundenței.
Ceva adevăr e aici, părinții umblă continuu după hrană, fiecare lipsește aproape trei ore între două sosiri cu meniul.
E grozav să vezi toți puii (acum erau patru, cu ciocurile negre, deja mărișori, părinții erau ambii plecați după mâncare) cum stau orientați în direcția în care au plecat părinții, așteptând fără vreo mișcare.
Cum beau apă?
Ajunși la cuib, mama sau tata regurgitează apa înghițită la pârâu, reglând debitul astfel încât să lase să curgă doar un fir pe care puiul îl prinde în ciocu-i.
Părinții îi îngrijesc cu devotament, mai ales când sunt mici.
De pildă, dacă e caniculă, desfac aripile să-i ferească de soare.
Așa am reușit să văd o talpă de barză: desfăcuse aripile și ridicase un picior, cine știe de ce; i-am văzut umflătura din talpă, care ajută la echilibru.
Mărișori, puii încep să se antreneze pentru zbor.
Desfac aripile pe rând și bat din ele; la un moment dat seamănă bine cu elicopterele: se ridică pe loc și după câteva secunde coboară exact în locul de unde s-au ridicat.
O dată încheiate exercițiile premergătoare, părinții îi tot împing să-și ia zborul; se vor duce mai întâi până la înălțimi apropiate, vecine.
Dacă e vorba de vreo casă, vor merge pe culmea ei: iată și primii pași, nu numai primul zbor.
Sunt destul de mari să-și caute singuri de mâncare.
Se vor aduna în grupuri mereu mai largi, peste câmpuri, și la un moment dat vor pleca spre sud, unindu-se cu alte grupuri.
Când se pregătesc de noapte se ivesc multe momente frumoase.
Cu puii mari nu mai e loc în cuib pentru toată lumea, părinții dorm în picioare pe stâlpi sau hornuri; în destule situații schimbările de poziție pentru un câștig de confort sunt mișcări de balet.
După ploi de vară, rapide și bogate, iese uneori curcubeul; în așa lumină, măreția obișnuită a berzelor e de-a dreptul imperială.
Când puii sunt mărișori și unul din părinți le aduce mâncare, se face o grămadă precum cele spontane de la rugby; de deasupra vârtejului de pene părintele contemplă zările.
Le priveam și vedeam VIAȚA în toată splendoarea ei.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
