Târgul de vechituri din cartier era organizat o dată pe lună și nu pierdeau niciodată ocazia de a-l vizita. Lui nu-i trebuia nimic, îi plăcea doar să privească lucrurile acelea vechi și oamenii înșirați de-o parte și alta a meselor, unii visători și bătrâni, împăcați cu timpurile și cu viața, ceilalți în marea lor majoritate tineri, efervescenți, volubili, căutând câte ceva care să le amintească că viața nu se întinde de la naștere până la moarte doar, ci mult înainte și mult după.
Domnul Herskowitz însă mai vindea sau mai cumpăra câte ceva. Nu închiria loc căci i se părea imensă taxa cerută și apoi nu avea la el decât un singur obiect mic pe care îl ținea în buzunar, o broșă sau o pereche de butoni, un ac de cravată sau un lanț pentru ochelari, o tabacheră sau un lornion. Nu le vindea oricui. Cântărea omul, vorbea cu el, nimic despre piesa pe care o avea de vânzare, ci despre viață, despre muncă, despre locurile în care a trăit, despre ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut. Și știa apoi dacă omul e de încredere și dacă apreciază frumosul dincolo de fața lui materială. Abia atunci scotea tabachera, sau lornionul, sau butonii și întreba candid: "nu vă interesează așa ceva?". Le explica pe îndelete valoarea obiectului și vechimea sa și le propunea un preț de vânzare de trei ori mai mare decât cel cu care ar fi vrut cu adevărat să vândă. Apoi continuau să vorbească despre lumea prezentă, despre greutățile vieții, despre boli și singurătate și pe măsură ce-și descopereau pasiuni comune, sau locuri prin care trecuseră amândoi, sau oameni pe care-i cunoscuseră, mai scădea procente bune până când ajungea la prețul de vânzare pe care-l avusese în cap și omul se învoia să cumpere, deși el venise acolo ca să dea nu ca să ia și avea pe masă zeci de obiecte expuse.
De cumpărat cumpăra rar. Obiecte cu adevărat valoroase și care se vindeau pe nimic. "Ar fi păcat să le cumpere vreun pezevenghi nechibzuit, care nu știe să aprecieze valoarea unui obiect vechi și prețios" obișnuia să-i spună când el îl privea cu uimire și cu buzele strânse a mustrare. "O să rămână acolo și poate că Ari o să facă un mic muzeu cu ce-am strâns după ce m-oi duce", ofta domnul Herskowitz.
El nu era interesat de obiectele de valoare, lui îi fugeau ochii mai mult spre vechiturile autentice, cele roase de vreme, cele care-l duceau cu gândul la omul ce le-a deținut cândva. Și-l imagina sau și-o imagina ținându-l în mână, într-o cu totul altă recuzită, într-o casă veche, impunătoare, cu draperii groase din brocart și lămpi aurite cu cincisprezece brațe și lumânări, sau dimpotrivă, într-una modestă dar îngrijită, înconjurat, sau înconjurată de oamenii pe care-i iubea.
Cel mai mult îi plăceau obiectele personale, în continuarea cărora vedea viu brațul care ținea discul de gramofon sau chiseaua pentru tutun de exemplu, buzele lipite senzual pe ceașca de cafea sau pe portțigaretul lung de sidef, sau ochii fixând tabloul miniatural sau cartea cu margini franjurate.
În sâmbăta aceea era multă lume la târgul de vechituri. Era și foarte cald. Deși abia începuse iunie, ziua se arăta ca una din inima verii. Domnul Herskowitz avusese grijă să-și pună pe cap o pălărie de paie cu boruri largi și panglică bej și să îmbrace o cămașă subțire de in cu mânecă scurtă. Își luase preventiv și bastonul, căci știa că va face opriri dese și picioarele abia îl mai țineau. Adesea vânzătorii aveau un scaun în plus, unul pliabil și îl invitau să ia loc și deși înainte refuzase stoic, în ultima vreme lăsase la o parte mândria și se așeza ori de câte ori avea ocazia. Erau mulți oameni de-o parte și de cealaltă a meselor. Și desigur o mulțime de obiecte expuse. I-a amuzat pe amândoi vânzătorul arab de covoare cu câinele lui mic și alb, i-au încântat fotoliile Bergère în stil Louis XV, le-a atras atenția coperta cu chipul lui Dali având mustața ca o furcă ascuțită, au rămas amândoi cu ochii lungiți după domnișoara cu cizme de cowboy, s-au învârtit minute bune în jurul unei minunății de prin anii '30-'40, Indian Chief, de 1.200 centimetri cubi, cu motor în V la 42 grade și i-au ascultat pe cei doi muzicanți așezați la o masă cu o bere rece în față.
Deși el ar fi vrut să se întoarcă acasă, domnul Herskowitz a insistat să mai dea o tură printre tarabe. Avea în buzunar o camee cu marcasite în montură de aur din perioada victoriană și tare ar fi vrut să îi găsească un proprietar potrivit. Nicio doamnă nu-i atrăsese însă atenția în primul tur printre tarabe. Nu trebuia să cerceteze prea mult, drumul său prin viață fusese lung și era în stare să citească oamenii din câteva priviri.
Abia ajunseseră la a cincea sau la a șasea masă venind din celălalt capăt, când l-a auzit pe domnul Herskowitz tușind de două ori scurt dar puternic, coh, coh și un pic s-a îngrijorat. El tocmai trecea cu ochii printr-o cutie cu viniluri mici de 7 inci, vechi, dar cu nume bune: Police, Carlos Montoya, Spargo, Andres Segovia. Apoi a început să caute nerăbdător ceva anume. S-a uitat pe masa de alături, pe cea din stânga, pe cea din dreapta, pe cea dinapoi. Știa că trebuie neapărat să găsească obiectul acela. Și l-a găsit în cele din urmă. Era o casetă de bijuterii mică, din argint, cu motive florale și pietre semiprețioase, având o închizătoare în formă de cap de panteră. Domnul Herskowitz a mai tușit o dată, de data asta lung, foarte lung, apoi s-a făcut liniște o clipă. Doar o clipă. În timp ce el a simțit cum plutește, cum se înalță deasupra acoperișurilor cu țiglă roșie, cum se răsucește în jurul coșurilor de fum obosite, cum se prinde în joacă cu păsările și se așază pentru o clipă pe marginea unui nor, jos, oamenii se strângeau în jurul trupului prăbușit al domnului Herskowitz. Apoi au început să se audă sirenele.
Când paramedicii s-au apropiat de trupul înțepenit, sufletul său se închidea în caseta de bijuterii din argint cu motive florale și pietre semiprețioase răsucind cu îndemânare închizătoarea în formă de cap de panteră a cărei cheie se pierduse de mai bine de-un secol.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
