Expresia poate fi tradusă aproximativ prin "emoția lucrurilor", "melancolia trecerii" sau "sensibilitatea față de efemer". Nu este tristețe pură, ci conștiința faptului că tot ceea ce este frumos este trecător, iar tocmai această fragilitate îi dă valoare.
Fotografiile inspirate de mono no aware nu caută spectaculosul. Ele surprind urmele timpului, momentele care dispar aproape în clipa în care sunt observate: o perdea mișcată de vânt într-o casă veche, lumina de seară pe o stradă pustie, florile care încep deja să se scuture, o fereastră luminată într-un bloc întunecat, un tren care se îndepărtează, o privire absentă, o bancă rămasă goală după plecarea cuiva. Personajele, atunci când apar, sunt adesea absorbite de propriile gânduri, surprinse între două momente, niciodată triumfătoare sau teatrale.
Lumina este blândă, adesea filtrată de nori, de ceață sau de orele târzii ale zilei. Culorile tind să fie temperate, iar compozițiile lasă spațiu gol, pentru că și absența face parte din poveste. În astfel de imagini există sentimentul că ceva tocmai s-a întâmplat sau urmează să dispară. Fotografia nu documentează un eveniment, ci ecoul lui.
Fotografia mono no aware începe acolo unde se termină căutarea imaginilor perfecte. Nu este despre frumusețea ideală, ci despre frumusețea care știe că nu poate rămâne. Este fotografia cireșului ale cărui petale sunt deja purtate de vânt, nu a florii aflate în apogeu. Este lumina unei după-amiezi de toamnă care cade peste un zid vechi, știind că în câteva minute va dispărea. Este amintirea surprinsă înainte de a deveni nostalgie.
Privind astfel lumea, fotograful nu mai vânează spectaculosul. El devine atent la lucrurile mărunte care alcătuiesc viața: urmele pașilor pe un drum ud, o cană rămasă pe masă după plecarea cuiva, geamul unei gări prin care se vede un tren îndepărtându-se. Fiecare dintre aceste detalii vorbește despre timp. Nu despre timpul măsurat de ceasuri, ci despre timpul care trece prin oameni și prin locuri, schimbându-le încet.
Există în această estetică mono no aware o acceptare liniștită a pierderii. Nu revoltă, nu disperare, ci înțelegerea că toate lucrurile sunt valoroase tocmai pentru că sunt trecătoare.
O fotografie mono no aware nu încearcă să oprească timpul. Ea știe că timpul nu poate fi oprit. În schimb, îl salută pentru o clipă și îi păstrează urma.
De aceea, imaginile acestea par adesea încărcate de o emoție greu de explicat. Nu spun o poveste clară și nu oferă răspunsuri. Ele lasă privitorul să simtă propria lui experiență a trecerii. Fiecare vede altceva: o iubire pierdută, copilăria, un loc dispărut, oameni care nu mai sunt. Fotografia devine astfel o oglindă a memoriei.
În cele din urmă, mono no aware este poate conștientizarea faptului că frumusețea nu se află în ceea ce durează, ci în ceea ce trece. Iar fotografia, dintre toate artele, are privilegiul și tristețea de a transforma pentru o clipă această trecere într-o imagine. Nu pentru a o salva, ci pentru a ne aminti că a existat.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
