În fiecare dimineață intram cu toții în alimentară să ne luăm câte ceva pentru pachet. Meniul meu nu se schimba niciodată, o pâine, doi cabanoși și o sticlă de iaurt. Nici Costel nu schimba niciodată meniul. Două beri și-o pâine. Prima o bea înainte să urcăm în microbuzul ce ne ducea în port, la muncă, iar a doua în pauza de masă de la ora 12. Mâncarea e fudulie, băutura-i temelie, ne spunea pe sub mustață. Pâinea o punea în traistă și o ducea seara la copii, să nu se întoarcă acasă cu mâna goală.
Anca Chimoiu
Ești pericol social, mi-a zis. Ce mai conta, aveam carnet. Călcam semeț accelerația, foloseam cu aplomb schimbătorul. Apăsam frâna la nevoie, să nu se uzeze. În rest mă bazam pe sârmă și instinct. Dacă aveam dileme în trafic, lăsam deschisă portiera până ieșeau. Sau până intrau altele. Așa m-am pomenit cu Gigel la un semafor. Îl călcasem pe bombeu și n-am observat. N-am stat să mă cert că aveam de condus, l-am zburat la următorul. Acum mă urmărește o mașină cu girofarul pornit. Calc accelerația, mă bazez pe sârmă.
Laura Stanciu
Nevăstuică mea, trecem acum pragul dintre ani. Tot ce ți-ai propus ai reușit. Unde e ambiția ta de când erai tânără? Nu a mai rămas nicio urmă la 65? Tu erai o căprioară, iar acum ai făcut suta de kile. Vrei să vină diabetul peste tine, dulceața mea? Pune niște rezoluții. Să schimbăm mașina, să vedem Timișoara și să slăbești un pic. Nelule, ți-am spus să nu-mi mai zici nevăstuică. Sunt nevastă. Așa cum ți-am spus, în fiecare an, că nu-i corect să spui Rezoluții în loc de Promisiuni sau Decizii.
