Rochia albă, lungă, era de vis. Nu mă mai văzusem atât de frumoasă nicicând, poate din cauza zâmbetului nesfârșit sau a bujorilor din obraji, ori a fericirii care mă invadase ca artificiile într-o noapte perfectă. La brațul lui, viitorul părea minunat, ca un curcubeu după o ploaie de confetti. Am crezut că sunt petarde și am râs când a căzut. Dar nu s-a mai ridicat, iar lumea fugea strigând. Cămașa i se înroșea pe torace. Atunci am văzut-o. Privirea plină de ură a fostei soții. Și am simțit o durere sfâșiindu-mă.
Dan Banu
Jack aruncă ochii afară și murmură: diseară o să avem artificii și pocnitori. Max scrută cu privirea cerul și confirmă: o să fie distracție. O luară împreună prin iarbă apropiindu-se de marginea apei. Cred că de aici vedem cel mai bine, spuse Max, în timp ce își ridică cornul testând tensiunea din aer. Când vântul începu să se întețească, păpădiile umplură cerul cu umbreluțele lor delicate, iar fructele balsaminei prinseră a pocni umplând pământul cu semințe. Cărăbușii își dădură coate fericiți.
Mirela A. Nica
A fost o vreme când nu știam nimic din toate acestea, dar știam să ne îngropăm în zăpadă pân' la gât cu tot cu salopetele noastre de fâș și cizmele de cauciuc. Veneam acasă abia pe-nserat cu roșu în obraji și bucuroși din cale afară. Ne schimbam în pijamale și dacă aveam noroc să avem o portocală în casă, o decojeam. Stingeam lumina din bucătărie, apoi luam cojile de portocală, le arcuiam deasupra ochiului deschis al aragazului, mii de licurici țopăiau care-ncotro și noi rămâneam uimiți de propriul număr de magie.
