În cele ce urmează, Cezar Amariei (jurnalist practicant - Europa Liberă, Observator Cultural - și scriitor de ziua a șaptea - Zilele noastre mărunte, Polirom, 2018; Exerciții de liniște, Polirom, 2021) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Scos din pepeni, Potop 2.0 și Moartea vine la păcănele - toate textele aici.
*
Am văzut în urmă cu câteva zile un anunț de Mica publicitate, rubrica Matrimoniale: "Dacă ai 56 - 61 de ani, te numești Todiriță și-ți aduci aminte de un eveniment din noiembrie 1985, dă un telefon la (urmează numărul, n.r.), chiar dacă ești însurat".Este una dintre cele cele mai bune micro-proze citite de mine în ultimii ani iar măiestria e generată de ce alege să spună (autoarea?) și ce nu: avem vârsta și numele celui căutat plus data unui eveniment. Nu știm ce s-a întâmplat însă atât de puternic încât, după 40 de ani, Todiriță să fie insistent căutat. Lor li se adaugă finalul care exprimă atât de multe, fără să spună ceva direct.
Revenind la micro-prozele noastre, mi-au atras atenția următoarele și le consider
Publicabile:
Scos din pepeni
Dan Banu
Era un băiețel brunețel ca o tabletă de ciocolată, mic și sprințar ca un purece. A trăit alături de frații săi într-o felie de pepene până în ziua când un bărbat hulpav a mușcat din ea. Atunci Pepiniță a căzut într-o grotă căscată într-un molar și a rămas înțepenit. Degeaba valurile înalte, țepușele ascuțite. Până la urmă frezele cele mari au săpat în molar ca un sfredel și Pepiniță a scăpat. A plecat din Gură și a ajuns în Stomac unde a trăit fericit alături de ai săi până la adânci bătrâneți.
Savuroasă povestea lui Pepiniță, are și un întreg arc al aventurilor, în pofida unui spațiu editorial restrâns. Felicitări!
Scos din pepeni
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Tati, lasă-mă cu barza, cu maimuța sau nașterea naturală, că eu am apărut din pepeni. Unul roșu și unul galben. Că uite ce îmbujorată sunt. Și blondă. Am fost cu bunica la biserică, am dat pomelnic și pomană să te împaci cu mami, că nu v-am mai auzit vorbind unul cu altul de câteva zile. Stai liniștit că nu se întâmplă nimic rău. Așa mi-a promis tanti aia care scrie povestea. Dar, de ce se întunecă în jurul meu? Unde sunt toți? M-ai mințit. N-am mințit, am șters puțin cu radiera. Acum, treci să te naști.
Foarte bune construcția textului și faptul că vocea inițială se dovedește o pistă falsă, manipulată de autoare. Excelent finalul, m-a surprins plăcut.
Potop 2.0
Lucian Pătru
Noe-n izmene, se-ntinde alene. I se părea, parcă, că făurea o-arcă. Că animale strângea, pe perechi. Cu solzi, blană, ciulite urechi. Cu țepi, aripi, marsupii, antene. Cu coame, tentacule, platoșe, pene. Când ochii-aruncă sus în zări, nici urmă de stihii. Ce nemaivăzute mări? Cum zicea Dumnezeu? Eh, prostii. Ce treabă am eu cu aste dihănii? Ce am făcut eu? Doar mătănii. Și-acum, la bătrânețe, mai am putere, să Îi fac voia, să dau la galere? La cum arată vremea, fie ce-o fi, mă voi întoarce în pat, voi dormi.
Un text în care mi-a atras atenția opțiunea autorului, de-a versifica proza, cât și modul inedit în care a ales să finalizeze una dintre cele mai vechi povești din lume.
Potop 2.0
Caterina Tudorache
Mama ne dă să mâncăm oricând vrem. Suntem fericiți. Mai pleacă ea uneori, dar vine repede. Ne simțim în siguranță și ea ne învață o grămadă de lucruri. Ne spune des că atunci când vom crește mari, va trebui să ne descurcăm singuri și că o vom uita. M-am supărat pe ea că poate spune așa ceva. Cum să o uit? Mă voi certa cu toți ca să o apăr. Azi a plouat toată dimineața. Ne-a zis să stăm cuminți, că se duce după mâncare. Este seară și plângem toți de foame. Apa a ajuns până la noi. Oare suntem deja mari și trebuie să
Foarte bine construită relația mamă - pui, excelent dozată tensiunea iar finalul a fost cel care m-a determinat să
Moartea vine la păcănele
Nicolae Popescu
Seară în Videle. Moartea intră în sala de jocuri. Toți îngheață, cu degetele pe butoane. Azi trebuie să iau pe cineva de aici. Care bea, fumează, și e dependent de păcănele? Știu că toți, v-am studiat dosarele. La aparatul din colț joacă un tip costeliv, cu ochelari. Tu cine ești? Sunt Vlad, matematician, studiez teoria probabilităților. Tocmai am spart codul aparatelor, acu' mi-a intrat speciala. Moartea-și dă gluga de pe tigvă: mai dă-o-n coasa mea de tristețe. Ia să bag și eu o sută, pare că se pricepe băiatu'.
Începe ca un banc, opțiune riscantă în cazul unei micro-proze, pentru că bancul are meșteșugul său și e ușor de ratat. Lucrurile iau însă o întorsătură neprevăzută și se opresc, "mai dă-o-n coasa mea de tristețe", în zona prozei de bună calitate.
Speranțe:
Scos din pepeni
George Dometi
Marele Arhitect își cultiva propriul egoism în răsaduri de fructe de mărime mijlocie, de formă cronică, globuloasă, cu suprafață netedă și o pulpă alb-crem, crocantă, suculentă, dulce, foarte slab acidulată. Lucică, văzându-l fericit și-a zis să-i facă o farsă și i-a schimbat semințele, astfel îi crescură niște fructe rotunde, suculente, având o coajă dură cu un miez necompartimentat și plin de sâmburi, pe care neascultătorii ăia doi lutoși au tăbărât hain. Lui Ăla i-a pușcat sfânta venă.
Foarte bună ideea, o strică puțin inconsecvența stilistică. Începe într-o notă suficient de tehnică pentru a vira inexplicabil pe final într-un colocvial "lutoșii" plus "lui Ăla", fără vreo motivare, la care se mai adaugă și regionalismul "pușcat".
Scos din pepeni
Daniel Popa
Mami, ai răsturnat un pahar? Să-l sune? Până vine el acasă, până pleacă, nu, nu e timp. Se uită la fetiță și încercă un zâmbet. Îmbracă-te. Își puse niște schimburi într-o sacoșă. Și în 3 minute erau jos. Așa zicea și aplicația. Mami, după 3 nu vine 2? Acum scrie 4. 5. De ce crește în loc să descrește? Se zice descrească. Adică să crească des? DAAA. Țipătul îi trădă însă durerea. Fata puse mâna pe burta ei. Frățiorul meu drag, nici n-ai ieșit de-aici și deja o enervezi pe mama noastră? Vine? Da.
Excelent dialogul mamă - fiică, partea de final este însă sub acest nivel. Povestirea e livrată dintr-o dată prea direct, în antiteză cu modul subtil în care e prezentată la început.
Scos din pepeni
Monica Ciurea
Întotdeauna, îi șopti ea la ureche. O optimistă incurabilă, gândi el. Dar totdeauna are-ntotdeauna limitele lui. După un timp, întotdeauna a devenit până aici. Nu-i mai șoptea în ureche, îi striga răspicat. O personalitate puternică, gândi el. Dar pân-aici ajunse curând mai încolo. Adică o necesitate vitală: de aer, de spațiu, de libertate, de lasă-mă în pace, că mă sufoci. O veșnic nemulțumită, gândi el. Numai că lasă-mă-n-pacele mirosea și a indiferență, și a reproș. E femeie, zise el în final scos din pepeni.
Foarte bine construit textul, finalul este cel care ar merita puțin mai multă atenție pentru că devine dintr-o dată tezist și oferă opinii direct. "Mirosea și a indiferență și a reproș" ar fi o imagine puternică dacă ar fi transmis indirect, prin acel "arată-mi, nu-mi spune".
Moartea vine la păcănele
Sanda Vaideș
Coada de suflete părea nesfîrșită. Nu exista decît un singur aparat, puteai trage de manetă o unică dată. Mergea repede, dar trupurile din spitale se grăbeau către morgi și lungul șir al spiritelor fremăta de nerăbdare. Mașinăria avea trei imagini: Viață, Moarte, Purgatoriu. Dacă-ți pica una din două de trei ori, urma sigur o înmormîntare, ori o revenire din comă. Cea mai nemiloasă era a treia: coma fără sfîrșit. Atunci mai aveai dreptul să tragi odată de manetă. Sperai: Moarte, Moarte, Moarte.
Am apreciat imaginația cu care e construită micro-proza, nu și zona patetică în care este împinsă, previzibilă în cazul temei respective. Cred că ideea ar merita o abordare mai puțin predictibilă.