Ascultă-mă bine, nici când i-am trimis pe lumea ailaltă pe friți, nici când i-am tras un glonte maiorului nostru idiot, printre scândurile gardului, nu am avut remușcări. Crezi că eu am inventat războiul ăsta? Crezi că eu am lăsat foamete și morți împrăștiați pe drumuri și femei singure, violate de soldați în fața copiilor? Nu vreau să aud povești popești. Și, dacă există rai, acolo poate-s ăia morți, care nu își amintesc nimic. Noi rămânem în iad până putem uita chiar și o singură noapte. Hai, mai toarnă rachiu.
Dorin Vasile
Uneori, în osul iernii, opresc pentru vreun călător ostenit. Încotro te îndrepți, fata mea? Și mâna îmi alunecă în jos, pe genunchi, căci n-ai încotro și nu poți da la o parte obiceiurile lumești. Iar acest gest poate că o tulbură și mă întrerupe cu o fărâmă de neliniște: Părinte, ce spune Psalmul 128? Cu rușine și neștiință, mă trag mai spre geam. Nu mai zic nimic până ce coboară la răscruce. Doar în liniștea casei, în fața focului aproape stins, răsfoiesc cu un tremur paginile. Fericirea e mai sus, iată ce spune.
Elena Fermuș
Eram multe suflete-mbulzite la poarta raiului. Și mari, și mici, spășite sau trufașe. Așteptam cu toatele chemarea dincolo de ea. Am zburat naivă printre ele, crezând că am să aflu-n al doișpelea ceas ce n-am putut să aflu pe Pământ. De ce se bat oamenii-ntre ei? De ce se urăsc, atunci când se urăsc? De ce războaiele pornesc, când pornesc? De ce iubirile mor, atunci când mor? De ce blestem, în loc de-mbrățișare? De ce arme, în loc de flori? Tăcere. Atunci de ce stăm noi aici, la poarta raiului?
