Când eram copil raiul era peste tot, în cotețul găinilor, în podul casei bunicilor, la pârâul care trecea prin sat. Când ne îmbăia mamaia cu mâinile ei aspre într-o albie în soare cu săpun de casă si mi se încleia părul, tot raiul era. Mămăliga cu care mâncam ouăle prăjite în untură împreună cu verișorii era raiul. Am crescut și raiul s-a mutat în zâmbetul copilului meu. Am îmbătrânit și am ajuns în rai, fiecare copac, fiecare picătură de apă din mare, cel mai mic gest de bunătate e raiul. Nu am găsit intrarea.
Anca Chimoiu
Adonis s-a trezit senin ca în fiecare zi. Și-a privit fața în oglindă, a scos cu penseta firele de păr dintre sprâncene, singurele care-i umbreau perfecțiunea. A verificat în timp ce se dădea cu cremă: bicepși, tricepși, pachețele. Erau la locul lor. Și-a pus niște blugi, tricoul cu Nirvana, a luat chitara și a dat să iasă. A tras, a zgâlțâit, nimic. O voce îngerească a slobozit un knock knock knocking on heaven's door, dar poarta nu s-a clintit. Hai, Petre, că fac pe mine, s-a auzit înainte să se piardă în tufiș.
Ionuț Morariu
Bunul n-a scăpat de gura ei nici după moarte. Vis după vis, bunica l-a bătut la cap să-i povestească cum pasc mieii laolaltă cu leii pe pășunile raiului. Și pentru că treburile celor vii nu-l lăsau încă indiferent, i s-a arătat. În cinci sute de semne. A pus în ele și dor și cântec de ciocârlie și aripă de libelulă. Dar ea a uitat tot până dimineață. Afară de câteva cuvinte îngerești. Care traduse în grai omenesc sună cam așa. Și să știi că-s sănătos. Că, mulțămind lui Cristos, te sărut, doamnă, frumos.
