Sub cerul nopții, privim spre firma din neon: Poarta Raiului - Han și Restaurant; o lumină caldă se revarsă din interior, iar aroma de carne friptă și pâine proaspătă mă ademenește. Hai să intrăm, spune Ioana, zâmbind. Înăuntru, atmosfera e ca o îmbrățișare; comandăm un vin roșu, ceva de-ale gurii și râdem ca niciodată. E perfect aici, îi spun. Ioana zâmbește cu subînțeles; TripAdvisor zice că e grozav, dar toți scriu că proprietarul nu lasă pe nimeni să plece.
Magdalena Daminescu
Când a descoperit acea poartă, viața a devenit suportabilă. Deschidea poarta, se așeza printre ei, închidea ochii, iar ei prindeau viață. O vedea pe bunica venind din grădină, cu poala plină de tot ce avea trebuință pentru prânz, în timp ce două fetițe se jucau în curte cu un ieduț, apoi pe mama, în unicul ei palton, mirosind a bucurie când le săruta, pe tata dezmierdând purceii, în timp ce le curăța cocina, pe vecina cerând peste gard, o cană de zahăr și toate se așezau la locul lor și viața își urma cursul.
Yuka Brevi
Am fost. I s-a zis așa, ca să pricepeți și voi. Să vă imaginați una înaltă, fier forjat în forme curbate și frunze de iederă, săgeți de lance ascuțite, îndreptate amenințător spre cer. Cu zăvoare și lacăte, greu de deschis, nu? Doar sfinții, cu degetele lor osoase și albe, să le poată mișca. Prin ea, să-ntrevezi, ca prin ceață, paradisul. Copaci, catedrale, oameni sănătoși și sătui, pace, să auzi râsete de copii, cântece de privighetori. Și tot ce vă ține departe este doar acea poartă. Nu vi se pare prea simplist?
