Mergând pe drumul prăfuit de-a lungul zidului, bătrânul ajunse la poarta ruginită. Din partea cealaltă a porții, paznicul îmbrăcat în haine simple îl privea cu calm și empatie. Ce ai adus în valiză? Tot ce am strâns în viața asta. Amintiri, planuri, speranțe, regrete, zâmbete și durere; povara trecutului. Să știi că poarta nu se deschide cu ceea ce aduci, ci cu ceea ce lași în urmă. Cu mâini tremurânde, bătrânul lasă valiza jos. Poarta se deschise încet, iar lumina dinăuntru îl îmbrățișă cald.
Laura Bercean
mi s-a închis în nas. Am rămas mască: cum? Păi nu sunt eu preot? Nu am eu loc în față, asigurat? Mai rău, văd haimanaua aia de Matei, o pușlama bună de nimic, cum intră fluierând. Apuc să aud o muzică suavă și pac, se-nchide la loc. Ce naiba, Doamne? (Iartă-mă). Am strâns toți banii pentru tine. Bine, și pentru mine, că doar al tău sunt. Am taxat toate botezurile, toate nunțile, toate înmormântările. Unde s-a putut, chiar de două ori. Nu am îngropat sinucigași. Și stau aici la poartă? Blasfemie.
Florina Hegedüs
Când noaptea a devenit zi au știut că erau aproape. Revenirea acasă îi emoționa. Doar urmele lăsate de viață pe chipul lor, pe trupul lor, mai mult ca sigur o să surprindă neplăcut, când o să fie văzute. Dar sperau că îmbrățișarea părintească le va șterge îngrijorarea din gând. Ea piti rujul și fardurile într-un tufiș de lângă drum. El fumă ultima țigară și sparse sticla cu gin. Hainele ce duhneau a păcate, le-au ars. Goi au pornit. Deja se zărea copacul cunoscut. Ajunși la poartă, Adam și Eva au bătut, timid.
