Am dat echivalentul în lei a o sută şi ceva de euro pe masa asta. Abia cînd am ajuns acasă am văzut că are un "manual de utilizare" mai gros decît instrucţiunile la ultima versiune de iPod. Iar pentru că principiul de existenţă al mărcii Ikea e socializarea prin muncă manuală, să ne simţim noi, clienţii Ikea, la vîrsta atelierului de lucru manual, nedependenţi de tehnologie, dar de muşchi, patru ore şi cinci beri ne-a luat, nouă, trei oameni cu studii superioare şi meserii interesante, să punem pe picioare susnumita masă. Care a rămas cu o placă invers şi furnirul crăpat pe unde i-am ars o palmă să intre odată şuruburile.
Să fi fost noi atît de alienaţi de mecanica vieţii reale încît să nu mai ştim cum se prinde o şină la un sertar? Dar oare ne-ar face pe noi înşine mai reali să ştim aşa ceva? Era o vreme, după care aş recunoaşte că simt o oarecare nostalgie, cînd lumea îşi asambla singură mobila ca să facă economie. Acum triumful socialismului în variantă suedeză spune că trebuie să dai o valiză de bani ca să te poţi legăna în iluzia bricolajului ca întoarcere la natură. Ca şi forma domestică a ecologismului, să dai căruţa de bani pe mîncare produsă în bule de naturalism recreat artificial pentru a mima o buclă temporală, în care ne facem că ne hrănim la fel de sănătos ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, încercînd să ne aducem, astfel, contribuţia la vindecarea planetei de consumerismul capitalist feroce.
Sincer, mi-am luat acea masă de la Ikea nu ca să împărtăşesc cu prietenii experienţa efortului manual şi nici ca să contribui la reducerea consumului industrial prin excluderea asamblării din circuitul de fabricare a mobilei, ci pentru că masa aia îmi plăcea. La banii ăia, puteam să-mi iau una gata încleiată. Mai bine zis, la banii ăia ar fi putut s-o încleieze ei. N-am avut, cu asta, nici un aport la vindecarea lumii de dependenţa tehnocomercială. Aş fi putut, cel mult, să mă las prinsă în atent întreţinuta minciună că scopul ar fi ăsta. Că prinsul de plăci de lemn e o întoarcere la familia adevărată, cu care-ţi petreci timpul la masa de traforaj.
Cînd, de fapt, noile tehnologii sînt cel mai bun lucru care ni s-a întîmplat de la inventarea tiparului încoace. Noile tehnologii înseamnă acces la informaţie, iar informaţia e putere, nu-i aşa? Punct. Cît de mult le permiţi acestor tehnologii să-ţi controleze existenţa e problema fiecăruia şi mai puţin a celor care le creează.
Poţi să fii dependent de tehnologie la fel de bine cum poţi să fii dependent de ecologism; nu e nici o diferenţă între strategia de marketing a unui producător de calculatoare şi cea a unei fabrici de cearşafuri din bumbac 100%, cultivat într-o rezervaţie neafectată de gaura din stratul de ozon, cu toţii vînd credinţa într-o viaţă mai fericită. Dacă ai nevoie să-ţi spună alţii cum poţi fi fericit, n-ai decît să-i şi crezi...
Un artist vizual cu dambla pe noile tehnologii, Matt Karau, a creat un ceva (o lucrare) numit iBrella, hăcuind un iPod ca să arate că poţi practic să emulezi toate comenzile unui iPod prin interacţiunea fizică cu o umbrelă (în traducere, îţi pui muzică la iPod mişcînd umbrela). Cam aşa ar suna răspunsul (socio-artistic) la năvala tehnologiilor din ce în ce mai rafinate în viaţa noastră.
Vezi o demonstraţie a folosirii iBrellei: