Cronica unui film nevăzut - La coadă la Mungiu

Plouă la Vancouver şi sînt doar vreo 10 grade. Ieri a debutat prima furtună a sezonului de toamnă / iarnă. Sau poate că n-o mai fi fost furtună şi e doar ploaie curată, măruntă, sîcîitoare, rece. E drept că bate vîntul de face harcea-parcea umbrelele, dar n-am văzut crengi rupte şi copaci răsturnaţi.

Pe o asemenea vreme, duminica, m-am trezit devreme ca să merg să văd filmul lui Mungiu. 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile avea prima proiecţie pentru public, în cadrul Vancouver International Film Festival. La două staţii după mine, în troleibuz au urcat două românce. Torsul motorului şi răpăitul ploii în ferestre nu mi-au permis să aud clar ce vorbeau. Dar ştiam că sînt românce după melodia şi construcţia frazei. Eu, care evit comunitatea românească, azi aş fi vrut să le întreb dacă merg şi ele la film.

Acolo mergeau, ca şi alţi pasageri, români or ba. Coada de la intrarea în cinematograf se vedea de la colţul străzii şi mi-am zis că doar la Bruce Willis am mai văzut aşa mulţime aşteptînd să intre. M-am aşezat şi eu la coadă, dar n-a durat mult pînă să observ că persoanele din faţa mea păreau să aibă deja bilete. A venit cineva să mă întrebe dacă stau la coada pentru cei cu legitimaţii de acces şi cum n-am ştiut să-i răspund eu am ţinut locul la coadă şi ea a mers să verifice. Da, cică eram la coadă cu cei cu locul deja asigurat. Eu nu m-am gîndit să-mi cumpăr bilet dinainte, deşi am aflat de film de cîteva săptămîni. Pînă vineri, de fapt, plănuiam să văd cea de-a doua proiecţie, dar e programată în seara de Thanksgiving şi am fost invitată la cină.

Aşa că m-am mutat la altă coadă, unde am auzit discuţii în româneşte, despre faptul că ar mai fi doar vreo 15 bilete nevîndute. În faţa mea erau cel puţin 50 de persoane. Şi în spate se adunau încet tot pe-atîtea. Se tropotea mărunt din picioare, se mai schimba umbrela dintr-o mînă în alta ca să curgă ploaia pe alt umăr. În faţa mea am recunoscut o pereche din Iaşi, nişte oameni cu înfăţişare bonomă pe care i-am văzut la 3 zile după sosirea mea aici. O femeie cu trăsături asiatice, într-o haină de ploaie albastră, venind dinspre intrarea în cinematograf a rupt-o la fugă spre capătul cozii, spunînd "Oh, my God! Oh, my God!".

Ploua mărunt şi la coadă se vorbea despre bilete, despre filmul de acum doi ani al lui Mungiu, "cel cu un bătrîn..." (care de fapt e al unui alt Cristi, Puiu), despre cizme de cauciuc şi pături, despre faptul că Mungiu e ieşean şi despre profesori (eu mi-am amintit de primele două săptămîni de şcoală din clasa a noua, cînd am avut-o profesoară pe mama lui). Cozile celor cu bilete au început să se mişte şi să intre în cinematograf. Pe noi a venit să ne numere o fătucă cu bocanci, fes şi căscuţă la ureche; am avut impresia că a renunţat după cîţiva paşi în lungul cozii. A venit altcineva să ne spună că după ce toţi cei cu bilete vor intra în sală se va verifica dacă mai sînt locuri libere. Dar nu trebuie să ne îngrijorăm, filmul nu începe fără noi.

Asta a sunat ciudat. Eram deja într-o mică Românie, cu coada ei cu tot. Cu o întîrziere de neînţeles la intrarea în sală, dat fiind că la ora 10 încă erau oameni care îşi aşteptau rîndul la uşă (şi-mi imaginam şi cozile dinăuntru, la floricele şi suc). Dacă ni se spunea şi să stăm liniştiţi la locurile noastre deja nu mai eram în Vancouver, ci în ţara pe care am părăsit-o în mai, fiindcă nu-mi mai găseam locul. Nici măcar n-am vrut să văd filmul ăsta fiindcă e cîştigătorul de la Cannes, ci ca să văd oameni de acasă şi să aud vorbindu-se româneşte. Sau moldovineşti.

Cineva opina că dacă au vîndut biletele pe internet ar trebui să ştie cîte s-au dat şi cîte mai sînt, dar se pare că nici aici lucrurile nu merg chiar ceas. Am tot rotit umbrela, încercînd să nu las apa să se scurgă pe hainele celor din faţă ori din spate. Simţeam că am deja apă în pantofi, ca în prima mea duminică aici, cînd am umblat prin ploaie vreo 10 ore, de-a lungul şi de-a latul oraşului, ba chiar şi în sus, căci am urcat în Harbour Centre Tower.

Coada a început deodată să se dizolve în faţa mea, dar nu ca să se mişte spre casa de bilete. Umbrelele au pornit spre stînga şi dreapta şi am aflat că toată lumea care cumpărase bilete s-a prezentat în sală, aşa că nu mai sînt locuri. Nimeni n-a crîcnit, nimeni n-a zis nimic, în 30 de secunde trotuarul era liber.

M-am gîndit că dacă tot am ieşit în oraş ar trebui să-mi cumpăr plăpumioară, căci dîrdîi generos sub nişe pături străvezii cu încălzirea asta pe bază de boiler la subsol. Dar magazinele deschideau abia la 11. Centrul oraşului era traversat doar de maşini împroşcînd apa adunată în denivelările asfaltului, de autobuze şi de rare siluete înfofolite în haine de ploaie, cu pălării ori umbrele, cu bocanci ori papuci de cauciuc. Doar cafenelele plantate la fiecare colţ de stradă găzduiau cîte-un client încălzindu-şi palmele cu un pahar de cafea.

Pustiu şi la Canada Place, vasele de croazieră au plecat să ierneze în sud, iar turiştii nu mai vin să facă fotografii. Se auzea muzică din difuzoare şi pescăruşii ţipau ascuţit, planînd pe vînt în lateral. Troleibuzul de întoarcere spre casă avea geamurile aburite şi era plin de asiatici cu plasele încărcate de cumpărături făcute în Chinatown.

Am coborît să-mi cumpăr becuri şi am dat de un magazin cu perne şi plăpumi care era deja deschis. Am ascultat cuminte explicaţiile despre cum firma importă pene autentice din Europa, le spală, le sortează "conform standardelor" şi le pune în plăpumi care ajung să coste 1000 de dolari. Bunicile mele, fie iertate, n-au cerut niciodată bani cînd au penit gîştele ori au spălat lîna la baltă şi au curăţat-o de curnuţi. Dar mi-am luat acoperitoare din lînă şi cearşafuri pentru ea şi sper să merite banii pe care i-am dat.

Mi-am zis că ziua e gata şi m-am bucurat că nu le-am întrebat pe cele două amice canadiene dacă vor să meargă la film cu mine. La urma urmei, am auzit vorbindu-se româneşte şi am stat la coadă, aşa că ar fi trebuit să-mi fie de ajuns. Plus că am citit mai toate cronicile despre film din iunie încoace. Şi am trăit eu însămi în perioada descrisă în film.

În 1987 aveam 12 ani şi în vara aceea, întorcîndu-ne de la mare, am oprit la Bucureşti. Şi n-am făcut-o doar ca să ne vedem rudele. Îmi amintesc şi azi cum am mers în casa unei femei care a spus nu. Care a spus că se teme, că a ajutat fiindcă persoana care ceruse ajutorul avea deja copii handicapaţi. Nu ştiu de ce am ţinut minte toate astea. Şi multă vreme n-am ştiut unde am fost. Am înţeles abia într-o zi în care am văzut pe o fişă medicală S=3, N=2. Am înţeles cînd am văzut Decreţeii.

Dar azi am înţeles că e greu pentru cei care n-au trăit în România acelor ani să înţeleagă despre ce e filmul lui Cristian Mungiu. Gazda mea, născută în Quebec, trecută de 60 de ani, a văzut azi filmul. Ea e voluntar la festival (nu ştiu ce face, poate ar trebui să verific pentru anul viitor) şi intră fără să plătească. Dar azi se aşezase la coadă şi i s-a spus că nu mai sînt bilete. A intrat în cinematograf cu gîndul să vadă alt film şi a descoperit că poate intra în sala mare, unde se proiecta filmul românesc. Şi unde erau locuri libere.

Mi-a spus că filmul nu i s-a părut deosebit şi că prezintă doar problema avortului. Că nu sînt arătaţi tînărul vinovat de sarcină şi nici părinţii fetei. Că singura scenă oarecum diferită e cea în care toată lumea stă la masă şi se vorbeşte despre cartofi. Ca una care am auzit toată viaţa "plouă în mai, avem mălai", care a stat la coadă la ulei şi zahăr, care a fost fericită deţinătoare de bunici la ţară, care să trimită nepoţilor cîte-un pui, ouă, lapte şi plăcinte, îmi închipui că discuţia de la masa din film era despre recoltă ori despre meniul compus din cartofi şi fasole în fiecare zi. Şi am încercat să-i spun şi gazdei mele asta. Mi-a răspuns că şi în Quebec cartofii erau hrana zilnică. A mai criticat faptul că nu e menţionată deloc soluţia păstrării sarcinii. I-am spus că în zilele acelea asta nu era o alternativă. Că nu aveai cu ce creşte un copil, mai ales studentă fiind.

Dar principala ei critică a fost că filmul nu are nici un pic de umor, nu te face deloc să rîzi. A înţeles că şi noi zicem mersi, dar n-a găsit nimic vesel în film.

Oare trebuia să fie ăsta un film cu umor?