Primul ei spectacol. Piesă de epocă, Florența secolului XIX. Clara se așeză pe jilțul de sub umbrar, cum îi indicase regizorul. Evită în ultimul moment să lovească clondirul. Prevăzuse că piciorul va aluneca în pantofii de catifea. Dar costumiera refuzase tăios să îi ajusteze fără un ordin al regizorului. Va fi rolul vieții ei. Abia aștepta să-și cunoască partenerul de scenă. Directorul veni să o cheme la ghișeul de bilete. Nu-l lăsa inima să frângă visul fetei. În plus, părea să o prindă rolul.
Ana Maria Dobre-Nir
Am căzut. Simt cum corpul meu rămâne inert pe podea, dar eu sunt aici, deasupra, privind totul cu groază. Inima mi s-a oprit, dar gândurile îmi fug spre ei, familia mea. Îmi văd fiica, departe, într-o altă țară. Va trebui să zboare spre mine când va afla. Mă rog să-mi audă gândurile, să știe că încă trăiesc prin ea, prin râsul fetiței ei, neîmblânzită și liberă, exact cum eram eu odată. Întind o mână spre mine, dar tot ce ating e aerul. Îmi vine să plâng cu gândul la ei, dar lacrimile rămân în trupul tot mai rece.
Răzvan Drăgoi
Într-o limbă imaginară, am scris despre o poveste de dragoste care n-a avut loc. Pentru că nimeni nu o scrisese. Nu-i concepuse timpul și locul. Ceea ce înseamnă că nu se întâmplase nici cândva, nici undeva. Deși celelalte ingrediente, el, ea și sentimentele lor erau acolo. Era ca haosul, totul exista, dar nu scrisese nimeni ordinea și numele lucrurilor. A trebuit să creez o limbă ca să scriu povestea. Nu o pot citi fără să devin altcineva. Și când am scris-o, eram altul. Poate sunt doar cuvânt.
