Carnavalul revoluţiei: Europa Centrală 1989

Padraic Kenney este profesor de istorie la Universitatea din Colorado. A studiat Limbile şi literaturile slavice la Colegiul Harvard, având un master în istorie la Universitatea din Toronto şi un doctorat la Universitatea din Michigan. Vorbeşte poloneza, rusa, slovaca, ucraineana, ceha, germana şi franceza. Carnavalul revoluţiei: Europa Centrală 1989 a fost urmată de The Burdens of Freedom - Eastern Europe Since 1989, publicată la Zed Books, în 2006, la Londra. Padraic Kenney este, din 2005, preşedintele Asociaţiei de Studii Poloneze. În 1998 a primit premiul Orbis Book pentru Rebuilding Poland: Workers and Communists, 1945-1950. A Carnival of Revolution: Central Europe, 1989, care a apărut la Princeton University Press în 2002, a fost tradusă şi publicată în cinci limbi: ucraineană, poloneză, cehă, bielorusă şi română (prezenta traducere).

Marţi, 16 februarie 1988. Era Mardi Gras, ultima zi înainte de începerea Postului Mare. Era o vreme însorită şi neobişnuit de caldă în Polonia, temperaturile urcând chiar până la 15^oC în oraşul sud-estic Wrocław. Era ocazia perfectă pentru un carnaval tradiţional, de genul celui din Rio de Janeiro, transpus cu diplomaţie într-un decor comunist: "Carnavalul ProletaRIO" (Karnawał RIObotniczy). Mulţimea care s-a adunat în jurul ceasului de pe strada Świdnicka în centrul acestui oraş de şase sute de mii de locuitori a fost estimată la aproximativ cinci mii de participanţi.

Afişele lipite pe stâlpi şi manifestele distribuite în şcoli şi facultăţi purtau următorul slogan: "Haideţi să facem oraşul nostru mai strălucitor decât Las Vegasul. Îmbrăcaţi-vă la patru ace. De data aceasta, poliţia nu se va atinge de noi. Vom rosti un cuvânt magic, şi poliţiştii fie vor dispărea, fie se vor alătura carnavalului." Chiar şi crainicii postului popular Radio Trei au făcut apel la ascultătorii lor să se alăture festivităţilor, până când autorităţile şi-au dat seama cine organizase carnavalul şi au retras invitaţia.

Astfel a început un alt eveniment, inventat (ca să nu spunem "organizat") de Alternativa Portocalie. Conducătorul acestei grupări de gherilă ce organiza adevărate spectacole de stradă, Waldemar Fydrych, supranumit "Maiorul", în vârstă de 34 de ani, nu a reuşit să ajungă: a fost reţinut de poliţie, cu tot cu megafonul său făcut dintr-un con portocaliu de circulaţie, atunci când a încercat să se apropie de mulţime. Dar spectacolul a continuat şi fără el. Toţi cei prezenţi erau înarmaţi cu fluiere sau sirene. Chitaristul Krzysztof "Jakub" Jakubczak agita mulţimea cu melodii pentru copii, cântece comuniste şi imnuri naţionaliste. Spectacolul a inclus un schelet şi o orchestră improvizată cu o tobă gigantică. În mulţime se amestecaseră oameni deghizaţi în membri ai Ku Klux Klan-ului, care fluturau pancarte cu lozinca "Deschideţi graniţele, ca să fugim la Calgary", ştrumfi, un miner, care împărţea bucăţi de cărbune, şi o marionetă care îl întruchipa pe Jaruzelski. Scufiţa Roşie mergea braţ la braţ cu lupul cel rău, însoţiţi de un urs înarmat cu o mitralieră.

Mulţimea scanda "Poliţia să petreacă alături de noi!" şi "Hocus-pocus!", dar bineînţeles că poliţiştii nu au dispărut nicăieri. Dimpotrivă, aceştia i-au prins pe rebeli şi i-au înghesuit în dubele care îi aşteptau. Mulţimea nestăpânită i-a eliberat pe deţinuţi imediat după ce poliţia i-a strâns la un loc; Jakubczak însuşi a fost eliberat de patru ori. Mulţi membri ai forţelor de ordine au fost blocaţi în maşinile lor de mulţimea de oameni. În cele din urmă, câteva zeci de poliţişti au format un zid uman şi au măturat strada Świdnicka de manifestanţi. Un săptămânal underground a scris: "A fost o scenă care l-ar fi lăsat cu gura căscată pe orice suprarealist." Să fi fost linia de bătaie a oamenilor cu coifuri albastre doar un participant întârziat la festivităţi? Nici vorbă. La ora cinci după-amiaza, evenimentul luase deja sfârşit, exceptând secţia de poliţie unde Jakubczak a organizat un mic spectacol ad-hoc cântând la chitară, în timp ce zecile de deţinuţi aşteptau să îşi primească mustrările cuvenite şi apoi să fie trimişi acasă.

Conform criticilor severe din presa comunistă, nu a fost decât o manifestare de nesăbuinţă a studenţilor, care a trebuit să fie suprimată pentru a nu paraliza traficul la o oră de vârf pentru cetăţenii care făceau naveta de la serviciu acasă. Aceasta a fost doar o versiune. O altă versiune susţinea că a fost vorba despre o reacţie politică la creşterea preţurilor, anunţată la începutul lunii februarie, şi la eşecul programului de reformă economică în mai multe etape lansat de regim. În fond, una dintre pancartele manifestanţilor promitea o strângere iminentă a curelei naţiunii: "A doua etapă a reformei: Carnavalul. A treia etapă: Miercurea Cenuşii".

Relatarea privitoare la acest eveniment din cel mai mare ziar underground al Solidarităţii, Tygodnik mazowsze, a fost publicată alături de un articol scris de strategul Solidarităţii, Jacek Kuroń, care avea un început de rău augur: "Spectrul erupţiei sociale este un fenomen care bântuie această ţară." Kuroń se temea de consecinţele destabilizatoare ale unei astfel de explozii şi se întreba dacă rezultatul va fi un conflict masiv între stat şi societate. După aşa-numitul "karnawał", probabil că autorităţile din Wrocław au fost şi ele de acord că temerile lui Kuroń începeau să se adeverească. Cu toate acestea, nu putem să nu ne întrebăm: cât de grav poate fi mesajul politic pe care îl transmite o Scufiţă Roşie?

Un an mai târziu, Kuroń şi restul membrilor de elită ai Solidarităţii urmau să negocieze cu reprezentanţii regimului comunist. Aceste negocieri, care ar fi fost inimaginabile în februarie 1988, au condus la legalizarea Solidarităţii, la alegeri aproape libere şi, în cele din urmă, la căderea comunismului în Polonia şi în toată Europa Centrală. Un regim care ezita între reformă şi represiune a fost dispus să discute cu o opoziţie care se temea de puterea furiei unei societăţi coalizate.

Atunci de ce locuitorii din Wrocław au ieşit pe străzi în ziua aceea de iarnă, şi ce rol joacă ei în povestea revoluţiilor din 1989? Putem începe să reconstituim acest puzzle recunoscând faptul că drumul de la temerile din 1988 până la triumful din 1989 este improbabil. Este vorba despre o lume întoarsă cu susul în jos în doar câţiva ani. În fond, nu putem nega faptul că Scufiţa Roşie a socializat cu lupul cel rău (în ciuda ursului înarmat de alături). Vom vedea că povestea aceasta ne poartă pe străzile din Wrocław şi prin lumea stranie a Alternativei Portocalii şi chiar mai departe de atât, ne va duce pe străzile a zeci de oraşe, însoţiţi de numeroase alte mişcări, în mijlocul unor evenimente uitate de relatările obişnuite ale celui mai mare eveniment revoluţionar contemporan.

Anul 1989, momentul în care Războiul Rece şi comunismul au pierdut în faţa democraţiei, a pieţei libere şi a aspiraţiilor naţionaliste, atât în Europa Centrală, cât şi în întreaga lume, a fost un an al începuturilor şi al finalurilor dramatice şi proeminente. Liderii comunişti au dat mâna cu disidenţii abia ieşiţi din închisoare, un filozof a fost ales preşedinte, iar steagurile, cu simbolul comunismului din centru tăiat, au fluturat deasupra mulţimilor triumfătoare.

Revoluţiile nu sunt doar momente cruciale ale istoriei; Revoluţia Franceză şi Revoluţia Rusă erau fascinante nu numai pentru noua lume pe care o aduceau, ci şi pentru atmosfera de posibilităţi nelimitate şi de diverse aspiraţii. Atât 1917, cât şi 1789 au fost etape în care societăţile şi mişcările sociale politice au urmat cu înverşunare diverse programe, prin ritualuri publice elaborate, sărbători şi uneori lupte. Deşi odinioară imaginea mulţimilor dezlănţuite, manipulate de lideri iscusiţi, a dominat memoria istorică, acum ştim că povestea este cu mult mai interesantă decât atât.

Poate pentru că Europa Centrală este o regiune mai puţin cunoscută şi pentru că evenimentele s-au derulat atât de repede în şase ţări, relatările despre anul 1989 reuşesc adesea să mistifice în loc să clarifice. Chiar şi savanţii care cunosc foarte bine această regiune recurg uneori la supranatural pentru a explica modul în care democraţia şi libertatea au reuşit să iasă la suprafaţă din blocul comunist. A fost un "an al miracolelor" (sau annus mirabilis) în care "puterea oamenilor a aprins o lumină în noapte." Relatările referitoare la miracole subite ar trebui să trezească suspiciunile oricărui istoric. Transformările uriaşe, ca cele din 1989, nu pot apărea din neant; miracolele se întâmplă mult prea rar. Trebuie să presupunem, măcar prin analogie cu alte mişcări revoluţionare, că oamenii care au apărut pe străzi sau la cabinele de vot s-au trezit pe o scenă deja pregătită pentru şi de ei.

Carnavalul la care face referire această carte a durat cu aproximaţie trei ani şi jumătate, începând de la demonstraţiile de după Cernobâl din Polonia, din primăvara anului 1986, până la Revoluţia de Catifea din Praga. În aceşti ani, noile probleme, noile mişcări şi noua generaţie au modificat relaţia între stat, opoziţie şi societate. Scena acestui carnaval a reprezentat-o Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Republica Democrată Germană (Germania de Est, RDG), precum şi câteva dintre ţările învecinate: Slovenia, republica din Iugoslavia, situată cel mai la nord, şi partea vestică a Ucrainei, din Uniunea Sovietică. [...]

Am ales denumirea de carnaval pentru această eră a revoluţiilor din mai multe motive, care separă, toate, aceşti ani de opoziţia din deceniile precedente. În primul rând, a apărut varietatea, concretizată într-un pluralism aproape derutant de mişcări. Dacă în trecut puteam cataloga orice opoziţie ca fiind naţionalistă/conservatoare sau marxistă/socialistă, în prezent opoziţia sfida orice categorisire. Ecologiştii radicali, hipioţii, artiştii şi pacifiştii se înghesuiau toţi pe aceeaşi scenă; uneori aceştia amestecau elemente de anarhism, naţionalism, liberalism, conservatorism şi postmaterialism într-un mod idiosincrasic. Majoritatea aveau drept scop sfârşitul comunismului, dar adeseori era la fel de important să definească un nou stil şi astfel să schimbe mediul social sau natural. Bineînţeles că unele dintre aceste variante au apărut mai devreme: în Polonia, în timpul primei perioade de existenţă legală a Solidarităţii, în anii 1980-1981, sau în Iugoslavia, care se bucura de un mai mare grad de libertate. În 1986-1989, prezumţiile şi reţinerile comune ale activiştilor au părut să dispară.

În al doilea rând, aceasta a fost o revoluţie veselă. Opoziţia fusese până în acest moment un aspect important, care mai compensa greutăţile vieţii în blocul sovietic ce se dezintegra treptat. Şi pe bună dreptate: generaţiile mai vechi ale opoziţiei îşi aminteau de ororile războiului şi ale eliberării sovietice, ale spectaculoaselor procese staliniste, ale închisorilor şi ale muncii epuizante, precum şi ale tancurilor sovietice din Germania de Est în 1953, din Ungaria în 1956 şi din Cehoslovacia în 1968. Calea către o opoziţie curajoasă a fost lungă şi grea. În cea mai mare parte, oamenii se implicau în opoziţie din motive filozofice, sau ca urmare a scrierilor şi educaţiei lor, pentru a salva sufletul naţiunii. În anii acestui carnaval, noua opoziţie a meditat şi ea intens: lectura scrierilor lui Gandhi era răspunsul pentru cei care îl propovăduiau pe Lenin. Şi totuşi, această opoziţie nu s-a luat niciodată pe sine sau regimul prea în serios. Opoziţia avea chiar şi preferinţe muzicale (reggae, punk sau ritmurile de Mardi Gras). Muzicienii nu erau doar un alt subiect de articol, ci făceau parte din carnavalul în sine. Demonstraţiile nu erau nici furioase, nici disperate (deşi acest stil avea să reapară la sfârşitul perioadei, în 1989), ci amuzante; erau, în egală măsură, un fel de sărbători.

Cititorul pasionat de teoria literară probabil că şi-a pus deja următoarea întrebare: membrii Alternativei Portocalii îl citeau oare pe Bahtin? Unii dintre ei probabil că îl citeau: scrierile teoreticianului rus Mihail Bahtin despre "carnaval", ca figură de stil literară, au ajuns în Polonia în anii 1970, la scurt timp după ce începuseră să apară în limba engleză. Fie că criticii literari s-au aflat sau nu pe străzile din Wrocław, Bahtin ar fi găsit multe elemente familiare în Europa Centrală.

Un carnaval (de tip bahtinian sau de alt gen) distruge graniţele de orice fel. Forţează suspendarea regulilor obişnuite ale societăţii, lansând o provocare pentru ordinea existentă şi răsturnând ierarhiile sociale şi politice. Într-adevăr, mişcările sociale din Europa Centrală din a doua jumătate a anilor 1980 nu au luat în considerare teama care i-a reţinut pe mulţi alţii şi au acţionat ignorând aproape ameninţarea pedepsei. Nu conta dacă poliţia reţinea participanţii la o demonstraţie, deoarece acest lucru făcea parte din joc. De fapt, erau exhibiţionişti care doreau să atragă atenţia şi care ştiau că toate bufoneriile lor reprezentau o ameninţare pentru ordinea stabilită, fără a fi cu adevărat periculoase.

Între timp, Cortina de Fier se ridicase. Locuitorii Europei Centrale nu mai luptau singuri cu demonii lor naţionali. Aceste noi mişcări îşi acordau o mare atenţie una celeilalte. Ori de câte ori era posibil, membrii acestor mişcări se vizitau unii pe alţii, fără a ţine cont de gărzile care păzeau graniţele comuniste şi de restricţiile de tip kafkian privitoare la paşapoarte. Această interacţiune este unul din elementele principale ale poveştii carnavalului.

Aceste mişcări sociale au încălcat de asemenea regulile politice. Anticomunismul nu a însemnat pentru ei începerea unui război împotriva regimului şi nici măcar implicarea într-un dialog cu comuniştii (deşi unii dintre ei au făcut acest lucru). În loc să urască regimul sau să dorească reformarea acestuia, şi-a făcut apariţia indiferenţa. Timp de mai multe decenii, comuniştii ignoraseră societatea; acum unii dintre ei se reorientaseră împotriva statului (deşi spectacolele lor erau regizate parţial pentru a fi văzute de autorităţi). Ei ignorau regimul, opunându-i-se. Unele mişcări erau gata să îi ia în derâdere pe cei mai în vârstă, care făceau parte din generaţia mai veche a opozanţilor. Renunţând la vechea politică, ei s-au desprins de locaţiile obişnuite ale opoziţiei: magazinele, bisericile, monumentele naţionale, textele subterane. În această revoluţie, opoziţia putea să apară oriunde, aproape în orice condiţii.

Unde altundeva decât în lumea comunistă ne putem aştepta, măcar privind în retrospectivă, la o opoziţie pe care să o putem numi carnavalescă? Cei care trăiau în Europa Centrală înainte de sfârşitul anului 1989 erau nevoiţi să asculte un monolog nesfârşit. Cum se putea întrerupe suprimarea comunicării de către regim şi cum putea fi acesta forţat să asculte societatea? Anii lungi în care s-a încercat (prin reformatorii din cadrul partidului sau disidenţii intelectuali din afara partidului) cu multă răbdare să se iniţieze dialogul nu au dat roade. Carnavalul a întrerupt acest monolog, nu prin argumente persuasive, ci printr-o cacofonie de voci insistente şi ironice. Dacă studiem situaţia Europei Centrale după 1989, rezultatul a fost un dialog între stat şi societate, care continuă până în prezent.

Această suspendare a regulilor a estompat graniţele dintre cetăţeni şi a deschis frontierele de orice fel. În cele din urmă, teama de comunism pur şi simplu a dispărut. Putem privi într-un alt fel revoluţiile din 1989 prin perspectiva principalelor mişcări sociale. [...]

Pentru a înţelege ideile care îi motivau pe oameni în 1989, ne putem îndrepta către intelectuali. Această a treia explicaţie a fost la un moment dat cea mai convingătoare, dar în prezent este uneori trecută cu vederea. Un mic grup de intelectuali, care se inspirau parţial din ideologia occidentală, dar şi din tradiţiile naţionale, au formulat nişte critici umaniste puternice ale regimurilor socialiste de stat, şi apoi au diseminat aceste idei prin samizdat. În baza Acordurilor de la Helsinki, care au fost semnate ca platformă de aproape toate ţările europene în 1975, intelectualii solicitau în mod constant respectarea drepturilor omului de bază. De asemenea, ei exprimau tradiţiile naţionale şi religioase. Timp de zece ani şi jumătate, aceste idei au ajuns la tot mai mulţi oameni, mai ales după ce un intelectual din Europa Centrală, Cardinalul Karol Wojtyła Arhiepiscop de Cracovia, a devenit Papa Ioan Paul al II-lea în 1978. În 1988, polemica a continuat, iar aceste idei au fost însuşite de cei care manifestau în stradă şi care votau.

Această idee devine mai clară atunci când studiem situaţia Europei Centrale postcomuniste. Ţările în care practicile democratice şi respectul pentru drepturile omului par să fi prins rădăcini sunt cele în care aceste idei au fost formulate cel mai puternic înainte de 1989 de către disidenţii intelectuali. Ideile despre drepturile omului, democraţie şi valorile europene au intrat în conştiinţa naţională prin samizdat, prin demonstraţiile din 1989 şi prin atenţia de care foştii disidenţi s-au bucurat în primul an de libertate. Chiar şi atunci când drepturile civile sau drepturile omului au fost atacate în aceste ţări, limbajul foştilor disidenţi este familiar, şi face parte în mod irevocabil din discursul naţional. În cele din urmă, mişcările despre care vorbeşte această carte nu au apărut din senin; majoritatea sunt îndatorate ideilor şi practicilor premergătorilor lor, chiar şi atunci când au încercat să păstreze distanţa.

Întrucât generaţia mai veche a opoziţiei era adeseori un punct de plecare pentru multe mişcări în carnavalul Europei Centrale, ne-ar putea fi de folos o mică hartă a disidenţei. Termenul de "disidenţă" în sine este unul controversat, incluzând multe tipuri diferite de rezistenţă sau opoziţie. În primul rând, există disidenţa reformistă din cadrul Partidului Comunist. Aceasta a fost importantă în Cehoslovacia (şi în întreaga regiune) înainte de 1968 şi în cursul acestui an; Primăvara de la Praga din 1968 a reprezentat un moment de triumf al reformismului. În această regiune, mulţi au continuat să se bazeze pe marxism chiar şi în anii 1980.

În al doilea rând, a existat disidenţa "societăţii civile", iniţiată de Václav Havel şi de Carta 77 în Cehoslovacia, de Comitetul de Apărare al Muncitorilor (KOR) în Polonia, şi de Opoziţia Democrată în Ungaria, la sfârşitul anilor 1970. Ideile formulate de aceste grupuri şi de aceşti gânditori s-au concentrat asupra modului în care sistemul comunist a ştirbit libertatea individului; aceşti disidenţi au contraatacat, sfătuind oamenii să "trăiască în adevăr", după cum s-a exprimat Havel. Strategia KOR a inclus o strânsă cooperare cu muncitorii care făceau parte din opoziţie: la început prin apărarea muncitorilor puşi sub acuzare, apoi prin colaborarea cu aceştia pentru a înfiinţa sindicate şi ziare muncitoreşti secrete. Modelul lor de acţiune concretă "antipolitică" şi modul de a înţelege importanţa publicităţii ca un sistem de protecţie al disidenţei aveau să influenţeze generaţiile următoare ale opoziţiei.

Cea de-a treia sursă de opoziţie venea din interiorul Bisericii. Cel mai faimos caz este cel al Poloniei, datorită Papei Ioan Paul al II-lea. Biserica Catolică secretă a jucat un rol important în Slovacia, în timp ce František Cardinal Tomašek din Praga s-a bucurat de o semnificativă autoritate morală. În Ucraina de Vest, mai exista şi o a doua biserică secretă: Biserica Greco-catolică scoasă în afara legii, care adopta un rit relativ similar cu cel al ortodoxiei ruse, dar rămânea credincioasă Romei. În Slovenia şi Ungaria, ambele predominant catolice, Biserica era unul dintre ingredientele culturii de opoziţie, ca şi Biserica Luterană în RDG.

Un al patrulea tip de opoziţie era cel al contraculturii. Regimurile comuniste nu interziceau în general muzica rock, dar, pe de altă parte, nu toată această muzică era acceptată. În Cehoslovacia, locul în care a luat naştere cel mai cunoscut grup rock underground, numit Plastic People of the Universe, fiecare muzician trebuia să deţină o licenţă pentru a putea susţine spectacole. Această licenţă se acorda în baza unor audieri anuale. Prin intermediul unor organizaţii ca Secţiunea Jazz - o ramură semitolerată a sindicatului oficial al muzicienilor - mulţi cehi au trecut de la cultura alternativă la politica alternativă. Muzica din afara curentului principal acceptat exista într-un mediu literalmente underground: se răspândea prin zvonuri, prin publicaţii samizdat prolifice şi prin asociaţiile informale. Muzica punk, care era mai bine definită în Polonia şi Slovenia, a fost cel mai puternic exemplu. Muzica underground a fost într-un fel similară cu Biserica: nu a fost o formă de opoziţie în sine, ci a fost o modalitate pentru oameni de a descoperi opoziţia şi o resursă (de contacte şi strategii) pentru această opoziţie.

În cele din urmă, mai exista şi opoziţia naţionalistă. Acesta era cel mai vechi tip, care de obicei avea rădăcini din anii 1940 şi din perioada în care comunismul a preluat puterea. Opoziţia naţionalistă s-a concentrat asupra suveranităţii sau asupra salvării tradiţiilor culturale naţionale. Prima a fost un vis imposibil până târziu în perioada comunistă, iar cea de-a doua era de obicei o particularitate a comunităţilor din exil, care erau o resursă importantă pentru fiecare dintre naţiunile Europei Centrale. Opoziţia naţionalistă a fost deosebit de importantă în Ucraina, unde activitatea Sindicatului Ucrainean Helsinki a marcat o cale pe care au urmat-o şi alţii, şi în Slovenia, unde un grup de intelectuali a fondat în 1981 un ziar, Nova revija, care avea să stabilească parametrii opoziţiei bazându-se pe cultura naţională slovenă.

Toate aceste tipuri de disidenţă s-au alăturat într-un eveniment care a avut un mare impact asupra întregii regiuni: înfiinţarea sindicatului Solidaritatea în 1980. Grevele larg răspândite din perioada iulie-august a anului 1980 şi colaborarea strânsă dintre intelectualii KOR şi muncitori, mai ales pe coasta baltică, a condus la negocieri între guvernul polonez şi muncitorii de la şantierul naval din Gdańsk, conduşi de Lech Wałęsa. Rezultatul a fost o perioadă de şaisprezece luni în care regimul a tolerat o organizaţie din ce în ce mai independentă, care a ajuns până la aproape zece milioane de membri (aproape jumătate din populaţia adultă a Poloniei). Solidaritatea a reprezentat ilustrarea dramatică a unei alternative pentru controlul comunist total: organizarea de societăţi independente underground. Ca atare, a aprins nu numai imaginaţia Vestului, ci şi a gânditorilor independenţi din toată Europa Centrală.

Acestea sunt, în detaliu, cunoştinţele privitoare la căderea comunismului la un interval puţin mai mare de zece ani. Fiecare dintre aceste explicaţii contribuie la povestea generală, întrucât niciun eveniment de o asemenea amploare ca revoluţiile din 1989 nu poate fi cuprins de o singură teorie. Deşi reforma sovietică, disidenţa şi colapsul economic sunt elemente esenţiale pentru a înţelege parţial complexitatea evenimentelor din 1989, ele nu sunt complete dacă nu le adăugăm şi istoricul mişcărilor sociale din anii 1980.

Acest lucru este evident dacă încercăm să ne imaginăm ce i-a determinat pe oameni să iasă pe stradă în 1989. Chiar şi după ce luăm în calcul astfel de motive importante pentru susţinerea masivă a schimbării, tot trebuie să înţelegem de ce oamenii au simţit nevoia să acţioneze aşa cum au făcut în Wrocław, Praga sau Leipzig. Disidenţii, oricât de faimoşi ar fi fost în Occident, nu puteau fi mai mult decât un instigator la revoluţia populară, ca Mihail Gorbaciov. Ar risca oamenii să fie supuşi represiunii din cauza unui dramaturg întemniţat sau din pricina unui discurs al unui lider comunist? Puţin probabil. Tot atât de probabil era ca mulţimile din Petrograd din 1917 să-i fi studiat pe Lenin sau pe Marx. Ideile, chiar şi cele despre libertate şi opresiune, sau despre pierderea economică, nu se transformă automat în acţiuni.

De asemenea, nu ştim dacă anul 1989 a fost aşa cum ni-l arată istoria. Spre exemplu, o mulţime eliberată recent şi subit ar trebui să fie răzbunătoare, ba chiar violentă. Ar trebui să fie dezgustată de compromisuri şi să fie nerăbdătoare să aleagă soluţiile rapide (în faţa urnelor de vot). Oricine cunoaşte Europa Centrală va observa că aceste atitudini sunt obişnuite în prezent, dar în 1989 situaţia nu era aceeaşi. Atunci, pe ordinea de zi se afla sarcasmul moderat şi triumfător. Simţul ridicolului a ameliorat gravitatea schimbării, începând cu posterul electoral al Solidarităţii care îl prezenta pe Cary Grant în filmul High Noon fluturând la vedere un buletin de vot, până la pancarta pragheză pe care scria "Dragi tovarăşi, ne-aţi smuls comunismul din cap", sau până la afişul maghiar care îi prezenta pe Leonid Brejnev şi pe Erich Honecker sărutându-se. Popoarele din Europa Centrală au preferat protestele ironice în defavoarea sloganurilor care promiteau exterminarea comuniştilor (se făceau auzite şi astfel de voci). Au acceptat faptul că protestul nu ţinea numai de puterea politică şi economică, ci şi de probleme de mediu sau de altă natură. Protestul a devenit un element omniprezent al vieţii de zi cu zi în oraşele principale. Mişcările sociale asupra cărora se concentrează această carte au creat acest stil revoluţionar.

Pentru majoritatea observatorilor, atât din interiorul, cât şi din exteriorul Europei Centrale, revoluţiile au fost complet neaşteptate, atât din punct de vedere al ritmului, cât şi al naturii lor populare. Participanţii la activismul maselor au fost mai puţin copleşiţi, deoarece stilul, moda, limbajul şi ţelurile participării în masă a societăţii în 1989 au fost un produs al hotărârilor promulgate de mai mulţi ani încoace. În marea lor majoritate, nici liderii disidenţi, nici comuniştii reformişti nu doreau să mobilizeze societatea (prin greve sau demonstraţii); cu toate acestea, noile mişcări au adus carnavalul în oraş. Au creat cadrul şi limbajul revoluţiei. Oamenii au votat sau au demonstrat, parţial pentru că au învăţat cum s-o facă de la aceste mişcări şi pentru că au acceptat, pe moment, obiectivele acestora. Dacă studiem cu atenţie carnavalul, putem învăţa să ne gândim la anul 1989 fără a recurge la expresii ca "miracol", "puterea poporului" şi "surpriză".

Unele dintre mişcările sociale la care face referire această relatare sunt destul de cunoscute; majoritatea dintre ele au fost aproape uitate. Întrucât am început acest proiect în Polonia, am fost interesat să studiez toate activităţile opoziţiei din ultimii cinci ani de comunism. Distincţia generală pe care am adoptat-o în selectarea povestirilor pe care doream să le urmăresc era folosită de mulţi dintre prietenii mei din Wrocław. Ei spuneau că îmi recomandă activiştii konkretny. După ce i-am înţeles mai bine, mi-am dat seama că aceştia erau oamenii pe care îmi doream să îi cunosc. Konkretny înseamnă concentrat asupra realităţii: asupra problemelor de zi cu zi şi asupra unor modalităţi realiste şi eficiente de a le depăşi sau măcar de a le expune. Konkretny descrie o persoană care ştie să organizeze o demonstraţie sau să folosească mass-media, şi care poate implementa ideile în mod eficient. Opusul unei astfel de persoane - căci am discutat cu numeroase astfel de persoane - ar fi cineva căruia îi place să analizeze sistemul comunist sau opoziţia, şi care crede în puterea unei critici devastatoare. Adevărul - despre mecanismele sistemului comunist sau, spre exemplu, despre promisiunea liberalismului - era, pentru astfel de activişti, o premisă a opoziţiei. Cu toate acestea, a devenit evident că, pe la jumătatea anilor 1980, timpul celor care "spuneau adevărul" trecuse, lăsând loc unui fenomen pe care eu îl numesc generaţia konkretny.

Activiştii konkretny, în afară de simţul practic, aveau şi o nouă atitudine faţă de pluralism. Nu era pur şi simplu un pluralism tolerant al partidelor şi mişcărilor, în care cineva poate fi socialist iar altcineva conservator, sau cineva se poate concentra asupra problemelor ecologice, în timp ce altcineva este preocupat de războiul nuclear. Eu îl consider ca fiind un pluralism intern: oamenii combinau şi armonizau mai multe identităţi şi probleme, după caz, în funcţie de ceea ce era necesar pentru a-i învinge pe comunişti. Un pacifist naţionalist, sau un ecologist promarket nu reprezentau nişte specii neobişnuite. Era posibil ca un astfel de activist să susţină nişte idei în care nu credea (participând la o demonstraţie sau oferind spaţiu în publicaţia sa), atâta timp cât aceste idei promovau destabilizarea sistemului comunist.

O tactică remarcabilă a activistului konkretny era aceea de a exploata aspecte care dezvăluiau slăbiciuni surprinzătoare ale regimurilor comuniste. Acest lucru se datora în mare măsură disidenţilor intelectuali ai generaţiei mai vechi (Václav Havel, Jacek Kuroń), care propuseseră ca opoziţia împotriva sistemului comunist să capete mai multe forme diferite. Întrucât comuniştii doreau să controleze fiecare aspect al societăţii (chiar dacă acest lucru era imposibil), după cum spuneau ei, orice activitate independentă, oricât de apolitică ar fi părut să fie, slăbea controlul regimului asupra puterii.

Întotdeauna a fost mai uşor ca regimul comunist să fie atacat din punctul de vedere al suveranităţii naţionale, al represiunii libertăţii de exprimare sau al falsificării istoriei. În schimb, noua opoziţie se orienta spre domenii în care nu ar fi trebuit să existe dezacorduri: o mişcare moderată în Varşovia, o celebrare a tradiţiilor populare în Lviv, un marş împotriva holocaustului nuclear la Budapesta, o campanie de curăţare a Bratislavei. Tocmai pentru că erau atât de inofensive, puneau regimurile respective într-o lumină neplăcută. Din acelaşi motiv, erau mai accesibile celor care până atunci nu făcuseră parte din opoziţie. Nu erau idei subversive şi ameninţătoare, şi nu era clar de ce statul i-ar aresta pe participanţi. Astfel de conflicte au evidenţiat diferenţa dintre stat şi societate, coborând totodată barierele participării.

Aceste diferenţe au fost valabile în toate ţările din Europa Centrală. Generaţia care s-a născut cu aproximaţie între 1957 şi 1970 a fost diferită faţă de generaţia anterioară chiar prin această caracteristică. Greviştii din Polonia din 1988, studenţii care au demonstrat, apoi au intrat în grevă la Praga, Asociaţia Tinerilor Democraţi (Fidesz) - un partid care interzicea aderarea persoanelor peste 35 de ani - care a avut un succes spectaculos în Ungaria, jurnaliştii agresivi ai săptămânalului sloven pentru tineret numit Mladina, şi tinerii naţionalişti din Lviv, niciunii dintre aceştia nu mai ţineau minte anul 1968 (cu atât mai puţin evenimentele din 1945), dar nici nu pretindeau să ducă mai departe aceste conflicte vechi. Ei se opuneau comunismului, dar nu propuneau o altă ideologie care să îi ia locul.

În fiecare situaţie existau bineînţeles lideri ai vechii opoziţii care îi susţineau pe tinerii colegi konkretny (sau se alăturau acestora); unele mişcări, cum ar fi campania pentru moderaţie din Polonia, constau în întregime din oameni de peste patruzeci de ani. Dar diferenţele au fost în general cam aceleaşi. Chiar şi când m-am întors spre Occident şi am evaluat activiştii din ţările democratice care veneau în Europa Centrală, am descoperit un contrast aproximativ similar: şi acolo erau oameni care credeau că trebuie "să facă ceva" şi care deveneau din ce în ce mai nerăbdători în timp ce predecesorii lor discutau despre teorie.

Actorii acestei piese - care cu siguranţă că nu este dramă, deşi mulţi nu ar fi de acord să o numim comedie - sunt mişcările sociale: grupurile de oameni care împărtăşesc o identitate colectivă (şi uneori un stil de viaţă comun), care doresc să îi mobilizeze pe ceilalţi privitor la un set de probleme. Dar (după cum mi-au indicat studiile mele în căutarea konkretny) indivizii care au inventat aceste mişcări sunt cei care ne pot ajuta să înţelegem cum au fost aceste mişcări, de unde au pornit şi ce legătură aveau cu alte mişcări. Aşadar, chiar şi cu riscul ca arena să se aglomereze prea tare, indivizii aparţinând acestor mişcări îşi vor face fără îndoială apariţia.
[...]

Pentru a scrie despre opoziţia anticomunistă din anii 1980, trebuie să începem cu Polonia. Polonezii au fost singurii care au contestat în mod repetat regimul comunist, organizând revoluţii importante în 1956, 1968, 1970, 1976 şi în 1980. Solidaritatea, ultima din aceste provocări, a fost o alternativă mai credibilă pentru comunism decât orice altă mişcare din Europa Centrală. Influenţa sa în regiune a fost imensă, chiar şi după ce generalul Wojciech Jaruzelski a ordonat aducerea tancurilor şi a brigăzilor poliţieneşti mobile, instaurând legea marţială la data de 13 decembrie 1981. Drept rezultat al experimentului Solidaritatea, în Polonia au apărut mult mai mulţi oameni cu experienţă în activismul politic independent decât în oricare altă parte, procentul crescând aici poate chiar cu 100%. Din acest motiv, primele capitole ale cărţii se vor concentra în principal asupra mişcărilor din Polonia. Vom observa modul în care varietatea remarcabilă şi potenţialul opoziţiei din Polonia a inspirat şi restul regiunii până în anul 1989.

Ceea ce a început sub forma unui carnaval s-a transformat într-o revoluţie. Această poveste a revoluţiei din 1989 este diferită faţă de cele scrise de alţii. În loc să înceapă în Moscova, sau poate în Gdańsk, de unde putea porni mai departe, aceasta se deplasează în permanenţă de-o parte şi de alta a graniţei, căutând fenomene paralele şi influenţe. Nu există evenimente miraculoase, ci mulţi ani de activităţi unitare. Actorii nu sunt faimoşii intelectuali disidenţi şi comuniştii fără milă, ci sute de anonimi dintre care marea majoritate, după cum am mai menţionat deja, încă nu şi-au sărbătorit cea de-a patruzeci şi cincea aniversare. De asemenea, nu este o relatare pesimistă despre nişte societăţi sărace care cer standarde mai bune de viaţă şi care se revoltă atunci când speranţele lor sunt înşelate. În schimb, este o poveste despre oameni care au început prin a încerca să schimbe ceea ce era posibil (sau credeau că este posibil). Întrucât ei au reuşit, eforturile lor "concrete" au contribuit la apariţia unei revoluţii.

Odată cu trecerea timpului, termenul de revoluţie a dispărut uneori; chiar şi oamenii din Europa Centrală vorbesc despre "schimbări" şi "tranziţie", sau pur şi simplu despre "anul 1989". Dar sfera de cuprindere a schimbării - politică, economică, socială, culturală - şi viteza cu care a avut loc fac ca orice alt termen să pară straniu şi chiar tendenţios. Vom constata că multe din speranţele participanţilor din acele vremuri tulburi nu s-au împlinit. Este suficient să îi intervievăm cu zece ani mai târziu, în birouri parlamentare, în cabane izolate din munţi, la sediile spaţioase ale unor companii, sau în săli de internet (sau poate chiar prin internet) pentru a ne da seama că Europa Centrală s-a schimbat mult şi iremediabil, şi că este o lume pe care au creat-o chiar aceşti activişti, fie chiar şi parţial.