Îl numeau Mecena, marele colecționar, arbitrul desăvârșit al bunului gust. Doar plătise fără să clipească zece milioane pentru "Madonna" lui Parmigianino. Pinacoteca lui devenise o Mecca pentru muștele frumosului. Amintește de fecioarele lui Rafael, bâzâiau invidioșii. Delicat și fragil, chipul ei e o transsubstanțiere a omenescului în divin, susțineau alți iubitori ai lui Phaidros. Dar el o vedea așa cum era, în lumina adevărului. Zece linii, șase culori. O oglindă pentru goliciunea din ochii privitorilor.
Ana Ludușan
Maria, una dintre novicele cele mai tinere, umblă adeseori prin pădure cu părul despletit, cântând în timp ce aleargă bezmetică de colo-colo, transpusă într-o fericire ce nu i se șterge de pe chip decât atunci când maica stareță o pune să frece podelele în semn de penitență. Nu știu de ce mă pedepsiți. Atunci când alerg prin pădure cu părul despletit îl întâlnesc pe Dumnezeu, îi zice stareței. Eu nu îl aflu pe Dumnezeu în rugăciuni, îl aflu acolo printre copaci, prin aerul rarefiat, descopăr împreună cu El, Muzica.
Ana Maria Dobre-Nir
În fața icoanei, noua speranță a Grădinii Maicii Domnului își începe discursul. Apa e vibrație cosmică. Noi, poporul ales, știm asta din vremuri dacice. Iisus, din icoană, pare confuz. Când aude popor ales, ridică sprâncenele și deschide gura, dar nu spune nimic. În schimb, își duce mâinile spre urechi, de parcă ar vrea să se apere de zgomot. Noua speranță, neclintită, vorbește acum despre forța salvatoare a compostului românesc, în timp ce privirea lui Iisus devine un amestec de răbdare și neînțelegere divină.
