De când am ieșit la pensie am un hobby. După amiaza fac o cafea, ies pe balcon și aștept să vină vecina de la muncă. Costum colorat, cu fusta puțin deasupra genunchiului, punând în valoare picioarele bine înfipte în trunchiul sculptat, sâni între care înfloresc dorințe ascunse, toate mă fac să visez frumos noaptea. Simt mirosul și aud șușuitul uleios al nevesti-mii: pun pariu că nu știe să facă pârjoale. Poate nu, dar ce-aș mânca o salată de țelină, spun cu regret. Bineînțeles, în gând. De foame merg și piftele cu sos.
Andra Toropoc
Coborâse agitată din mașină, am ajuns deja? unde-s munții? hai că fac eu poza perfectă de prima zi. Cabanierul o privea din prag și se distra, hmm, rochie peste pantaloni, sandale de elastic, păr curcubeu și talăngi la gât și-n urechi, aferată de extraordinarul pe care-l posta și-l comenta. Uite, dragilor, pajiști și vaci și căluți, parcă-s pictați. Și-un aer bun și glasul naturii, vi le transmit acum pe toate. Brusc pe înregistrare s-a auzit vocea cabanierului: veți auzi mai bine pădurea după ce tace ciocănitoarea.
Oana Jindiceanu
De ceva vreme îmi stă un plâns în piept. Nu am avut timp să mă ocup de el ca lumea, tot ce am putut să fac a fost să lăcrimez puțin pe furiș. Azi, după ce m-am trezit frântă de oboseală pentru că am visat că aveam spectacol și nu mai știam textul și nimeni nu voia să-mi dea un text să mă uit și eu puțin, azi m-am hotărât. Trebuie să-l scot cumva, cu hohote cu tot. Mi-am pus niște muzică franțuzească pentru că nu există nimic mai frumos decât să plângi în franceză. Și apusul ăsta. Parole, parole.
