Acum mai bine de douăzeci de ani am scris o carte menită să îi apropie pe copii - și nu numai -, de muzică. Ofeream acolo primele noțiuni îmbrăcate în poveste, pentru că știam și știu și acum că povestea ajută, înlăturând plictisul unei monotonii.
Am bătut la ușa unei edituri în ascensiune la acea vreme - Editura Compania - și am avut imensa bucurie să întâlnesc o persoană curajoasă care nu căuta neapărat nume consacrate, ci risca să publice și debutanți, dacă ea credea în producțiile respective. Numele ei: Adina Kenereș, scriitoare și în același timp directoarea și redactoarea editurii. I-am rămas veșnic recunoscătoare, știa acest lucru, dar acum, o zic cu regret în suflet, nu mai este printre noi deja din luna noiembrie 2022.
Pentru cartea mea era nevoie de ilustrații. Tot în spiritul curajului despre care vorbeam, Adina Kenereș s-a adresat unei absolvente a Universității de Arte din București care tocmai își luase masteratul, Cristina Lucaș. Ne-am cunoscut, am discutat de mai multe ori, ne-am simpatizat, ne-am făcut planuri de viitor... Pentru documentare am luat-o cu mine la Liceul de muzică "Dinu Lipatti" unde eram profesoară, am mers în diferite săli ca să cunoască bine instrumentele, ea a făcut schițe, notițe, totul profesional, serios. Apoi s-a apucat de lucru și nu ne-am mai întâlnit decât o dată, la editură. Aveam emoții, dar ele s-au spulberat imediat când am văzut desenele. Le veți vedea și voi. Sunt în spiritul textului, au haz, imaginație, un deliciu. Mai era un pas până la depunerea lor la editură. Dar acel pas... Era o zi toridă de iunie 2003. Cu mapa cu desenele sub braț, având încă o stradă de traversat, cu semafor și zebră, ea fiind pe culoarea verde, a fost lovită în plin de un bolid ce mergea cu mare viteză. Nu a decedat pe loc, martorii îngroziți au chemat Salvarea, alții au adunat cu grijă desenele răspândite pe asfalt, le-au pus în mapă și au plecat așa, cu Cristina, către Spitalul de Urgență.
Desenele au ajuns la Editură, aduse de o mamă îndoliată. Pe unele desene se mai vedeau urme de roți. Cumplit!!!! Cristina Lucaș avea 23 de ani. Momentul nostru comun a fost extrem de scurt, eu eram la primul volum, ea la ultimul. Nu o voi uita niciodată!
Vă avertizam în primele rânduri că vor fi dezvăluiri triste, acum trec rapid la partea bucuriilor pe care le-am avut la apariția lui Marty învață muzica. Da, mari bucurii pentru că vedeam entuziasm la cei ce o citeau. Eram încă profesoară și copiii îmi iubeau personajul, iar unii îmi declarau că nu reușiseră să lase cartea din mână sau că deja o reciteau. Ce puteam dori mai mult? Copiii erau cei pentru care o scrisesem. Dar iată că am avut și ecouri din partea adulților, unul dintre aceștia fiind chiar Răzvan Penescu, cel care se ocupa și se ocupă în continuare de LiterNet, la ora aceea foarte tânăr, încă purtând amintirea orelor de muzică de la școală. Cu voia lui, sper, vă arăt un fragment din spusele sale de atunci, din 7 ianuarie 2004: Nicole Sima e un Leonard Bernstein al hârtiei, explică cu dragoste de cuvânt și de cititor, se simte bine alături de inocența și uimirea continuă a copiilor, știe să audă întrebările lor și îi place să scornească răspunsuri care fac din muzică o părticică de viață și nu un obiect de muzeu. Citind cartea ei m-am alergat puțin cu Amadeus prin saloanele din Viena, purtând caraghioase peruci roze și pudrate, am dărâmat câteva ziduri alături de Pink Floyd, am descoperit că muzica lui Mahler nu depinde de anul în care s-a scris o simfonie sau alta, ci de sunetele care o compun. În această carte "suzica" e o poveste și Nicole Sima știe să o spună. (Răzvan Penescu)
Și iată că acum, după ce volumul pe hârtie este de mult timp epuizat, LiterNet-ul dorește să ofere tuturor copiilor oportunitatea de a citi Marty învață muzica. Subtitlul cărții explică limpede: Copiii fac cunoștință cu sunetele, notele și instrumentele muzicale... în compania unui marțian.
Propunerea mă bucură foarte mult și abia aștept să vă bucurați și voi, dragi copii, părinți și bunici. Începem de sâmbătă viitoare.
(Nicole Sima, februarie 2025)