Am aruncat buchetul pe spate și am plecat grabnic cu proaspătul soț. Oau, luna de miere. El avea lacrimi în ochi. Credeam că de la măreția momentului. Dar nu. Mi-a zis că e prima excursie fără mămica. Așa a-nceput coșmarul. Poza cu mă-sa pe noptieră, pe pat ursulețul de când era mic. Plus că trebuia filmat totul. Să vadă și mămica. Frișca din cafea, nucii de cocos. Cum țopăia el ziua toată din picioare, de dorul ei. Noaptea pica lat. Nani-nani. Și uite așa m-am întors din luna de miere, fix cum am plecat. Donșoară.
Ana-Maria Butuza
Zofia își înfipsese tocurile pantofilor în parchet, ca și cum ar fi ancorat pământul. Iubitule, astăzi repetăm ocho cortado, zise cu un zâmbet fermecător. Domnul Bielski, încordat ca o statuie, șopti: eu nu dansez. Dar ea executa deja un boleo în aer, aruncându-i promisiuni de haos. Tangoul nu e opțional, spuse, trăgându-l de revere spre ea. După trei giro-uri șovăitoare, gleznele lui tremurau, incapabile să urmeze ritmul sau logica pașilor. Scumpo, gemu, simt că mor. Îl mușcă ușor de ureche: de când promiți asta.
Nelson Ciotoi
Calea ferată era lungă și rece. Tălpile picioarelor se răcoreau la contactul cu metalul. Își ținuse echilibrul atâtea zeci de metri, iar acum acest macaz îl obliga să calce alături. Nu avea încotro, decât să calce între furcile de fier. Clac, s-a auzit dintr-o dată și glezna piciorului s-a rupt ca un băț de chibrit. A urlat cât de tare a putut, de spaimă și de durere, dar nu avea cine să îl audă în pustiul ăla. Poate un câine rătăcit. Plângea atât de tare, încât nu a auzit trenul care se apropia cu viteză.
