Domnișoara Riviere fugea în spatele castelului unde privea la pasărea ce avea cuib în salcâmul de lângă gard. Dacă ar fi putut și ea așa, să plece când vrea, unde vrea. Doamna o ținea din scurt și asta o obosise cumplit. Acolo putea visa în voie cu ochii deschiși sau uneori adormea cu capul în iarbă colindând lumi necunoscute. Sofie în sfârșit reuși să își înduplece mama să-i cumpere un peruș galben auriu de la Pet Shop. După câteva zile se plictisi, deschise ușa coliviei și îl goni pe fereastră.
Marius Stan
Tavanul e alb, imaculat. Zgomotele s-au atenuat, vocile medicilor s-au stins, lacrimile rudelor încă se scurg pe culoarul care dă spre curtea interioară. Un somn adânc mă cuprinde într-un halat gros, plușat, confortabil. E un loc luminat, un loc cu verdeață, unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Apoi din ce în ce mai puțin, până când nimic. Și iar nimic. După care nimic. În parcul municipal arțarii se aprind. Văd cum mii de firimituri așteaptă lângă o bancă. Creanga repetă despărțirea.
Arthur Ianoși
Alecule, poate te-ai întrebat vreodată cum am devenit omul care sunt azi, puternic, fălos, impozant. Nu, Costeluș, chiar nu. Hai că-ți zic. În copilărie, am avut un cocoș imens, Gelu, ziceai că-i pitbull, îl plimbam pe uliță cu lesă și botniță, mergea țanțos ca la defilare, ne știau toți boracii de frică. Era alergic la fraieri. Când a murit, l-am pus pe-un pat de plante, smirnă și tămâie. I-am dat foc ca-n legendă. Așa, și? Din ziua aia i-am folosit cenușa pe post de îndulcitor de ceai. Mă cam enervezi, Alecule.
