Am adormit târziu aseară. Credeam că o să fiu rupt azi, dar mă simt ciudat de odihnit. Ziua e luminoasă și pe fereastră nu intră niciun sunet de claxoane, nici de la flexul ăla care taie tablă de luni de zile, nici troncănelile tramvaiului pe strada mare. Și-asta-i muzică de harfă? Cine cântă la harfă, la noi în cartier? spun. Sunt răgușit. În loc de cuvinte, aud cârâieli. Îmi dau seama că blocul turn de vizavi a dispărut, tresar și-atunci îmi văd penele galbene de pe brațe. Ehe, întotdeauna mi-a plăcut galbenul.
Nicolae Popescu
Cei doi guguștiuci, o ea și un el, aproape că îi bat cu ciocurile în geam. Vera le pune arpacaș pe pervaz, e ritualul zilnic. Stă lângă ei până ciugulesc tot. Masculul se luptă pentru boabe, se înfoaie și o lovește cu ciocul pe femelă. Chiar îi smulge o pană. Vera își agită în aer bagheta. Așa, Pricoape, zbate-te, mâncarea e nevoia de bază acum, nu mai e ciocănitul. Pare că te dai pe brazdă. Mai ai cinșpe zile de blestem și te dezleg, doar dacă te comporți la fel. Dar vecina Gilda rămâne guguștiucă, să știi.
Ana Maria Dobre-Nir
Nimic din ceea ce fac nu e suficient. Tata mă privește cu ochii lui grei, iar cuvintele lui lovesc ca niște gheare. În timp ce mă ceartă, din gura lui se naște un vultur uriaș, cu pene negre și ciocul curbat ca o lamă. Se repede spre pieptul meu, sfâșiindu-l cu furie. Îmi smulge inima și o înghite lacom. Apoi, pasărea rămâne acolo, în locul inimii mele, cu aripile ei strânse, bătând încet, ca un puls sugrumat. Simt cum mă schimb, fiecare bătaie devenind un ecou al furiei lui, iar eu dispar în tăcerea dintre noi.
