Fereastra e deschisă, perdeaua dansează în bătaia vântului. El stă pe scaun la birou și răsfoiește un album. Mă vede, dar nu spune nimic. S-a obișnuit cu prezența mea zilnică. Uneori îmi vorbește, alteori mă alungă. Acum mă ignoră. Mă așez pe umărul lui și ne uităm la fotografii. Suntem împreună pe malul mării, pe munte, în pădure, la Paris. Când ajunge la fotografia în care sunt în scaunul cu rotile, începe să plângă. Prostule, i-am ciripit în ureche, ți-am spus că într-o zi mă voi ridica. Uite, acum zbor.
Ana-Maria Butuza
Am murit într-o marți și m-am trezit miercuri într-un ou. Am spart coaja cu ciocul, dar nu m-am eliberat. Eram printre alte ouă, într-o cutie de carton, cu miros de găinaț. N-am putut împinge capacul, așa că am așteptat. Măcar era cald. Apoi, m-am simțit ridicată, legănată. A fost singurul lucru care mi-a plăcut. Pe urmă, am alunecat. Mi-am simțit capul greu. Într-un final, capacul s-a deschis. Lumina m-a orbit, m-am șters la ochi cu aripile mici. Ce să vezi, era el, dragul meu, pregătindu-se să mă facă omletă.
Monica Aldea
Tânăra înainta pe alee. Vorbea, gesticulând convingător către un conlocutor imaginar. Nu-ți fie frică. Vezi, aripile cresc amândouă odată. Zborul îl învățăm toți. Unii se înalță așa, din prima încercare. Alții, fricoși, zboară mai jos. Piatra-i lovi puternic brațul. Se clătină o clipă și căzu. Asistenta o ridică în grabă. Un firicel de sânge înroși pana albă de lângă băncuță. Uite ce pățești, dacă ieși din salon. Pacienta zâmbi. Nu-i spune doctorului. Pansează-mi aripa. Mâine o să zbor mai sus.
