Am auzit telefonul. Am pus cartea deoparte, am părăsit fotoliul și am pus mâna să răspund. E tata. Mă sună rar. Sigur e ceva important. Dau să apăs butonul verde, dar ia-l de unde nu-i. Doar cel roșu era pe ecran. M-am panicat. Trebuie să vorbesc cu tata. Niciodată nu sună doar așa. Unde e nenorocitul ăla de buton? Tata. Vreau să vorbesc cu tata. Am urlat ca disperatul în liniștea nopții, trezind toată casa. Miruna m-a luat în brațe și m-a sărutat. Haide, liniștește-te. Mâine e înmormântarea. A fost doar un vis.
Ana Maria Dobre-Nir
De un an, trupul ei stă nemișcat. În camera mică, aerul e mereu același, la fel ca zilele. Un gând se repetă. Un buton, la capătul patului. Își imaginează cum ar fi să întindă mâna și să-l apese. Totul s-ar opri, simplu. Fără întrebări, fără proceduri. O soluție curată, doar un clic și liniște. Îi revin în minte frânturi din ziua accidentului, un zgomot de metal, un strigăt, nici nu știe dacă sunt reale. Se întreabă dacă ar simți frică sau ușurare. Dar mâna nu o ajută, iar butonul nu există. Doar plafonul alb.
Titela Durnea
Telefonul o agitase. Te aștept urgent, la Croco. Își trase blugii și tricoul, ignorând părul ciufulit. În lift apucă să-și dea cu glos. Ajunse repede. Dora o aștepta cu cafeaua și-un zâmbet serafic. Zi fato, unde arde? L-am văzut, Alina. În sfârșit. El e. Ce tot spui? M-am pierdut în ochii lui. A coborât la a doua. Până să mă dezmeticesc, să apăs butonul, tramvaiul era deja departe. Vii cu mine, singură n-am curaj să-l abordez. Fato, unde să-l găsești? În tramvai, dragă. I-a zis tipului de lângă: ne vedem și mâine.
