Țin minte ca ieri, îi eram consilier, începea ziua cu o sută de vodcă, apoi își lega valiza nucleară la încheietura mâinii și mergeam la întâlniri oficiale. Altă sută pe la prânz, apoi o recepție unde i s-a oferit un cocktail, a zis spasiba, dar niște Absolut n-aveți? A dat pe gât juma de sticlă, la ieșire cânta o orchestră, a pus valiza jos, a smuls bagheta din mâna dirijorului și, timp de un minut, șeful răsăritului a dat din mâini ca la plenara comitetului central, de tremurau notele pe portativul internațional.
Alina Pădurariu
al rochiței mele, stă stingherit, mai mai să iasă din gaica lui. Pieptul meu de adolescentă precoce atrage priviri nesătule. Nu vreau decât să mă vadă lumea. Să mă audă. Să mă înțeleagă. Să mă întrebe ce fac. Să mă întrebe ce îmi place. De ce nu sunt văzută? De ce nu sunt auzită? De ce nu sunt întrebată? Chiar vreau, chiar trebuie să-mi deschid sufletul. Dar cui? Cum? Poate cineva îmi spune că butonul ăsta roșu al rochiței mele dă să cadă și începem o discuție. Cineva atent la detalii.
Elena Fermuș
Era noiembrie afară când, terminându-și rostul ei, a pus mâinile pe piept. Atunci am pierdut întâiul pariu cu mine; căci o credeam nemuritoare. M-am simțit nedreptățită. Și-n alea trei zile, până să mi-o ducă la groapă, nu m-am dezlipit de mâinile ei cuminți. Cum să pot trăi fără atingerea lor? Le-aș fi-nghițit cu totul. Să le am. Să-i împletească inimii șal gros de lână, pentru când i-o fi frig. Să-mi facă giumbușlucuri ca atunci când eram mică. Trece baba prin salon și apasă pe buton. Țârrrr.
