După tot ce ne-am spus, după jurăminte și lacrimi, îndoieli și tăceri, iată-ne aici. Eu de o parte, tu de cealaltă. Ca două toarte de amforă. Te privesc c-un ochi străin, tu mă pironești tăcut, ura îți zumzăie-n creier, o, de-ai putea să mă strângi de gât, să mă faci să mă-ntorc, să-ți șterg lacrimile ca altădată, să te iert. Un ciocan ne trezește pe-amândoi, amfora-i țăndări, mă culeg de pe jos, iau un copil în brațe și altul de mână și ies pe poarta tribunalului. Așadar, atât durează. Cinci ani. Iubire, bibelou.
Oana Brumă
Când îi veni rândul să se nască, Dumnezeu rămase fără lut. O plăsmui din porțelan și-o trimise-n lumea haină. De mică dădea semne de fragilitate, plângea din te miri ce, iar ceilalți o-ntărâtau, ațâțați de duhoarea tristeții. Tot respinsă, se ascundea într-o carcasă de fier. Dar materialul de sub se fisura cu fiecare deziluzie. Crescu, se luă cu ale vieții și uită până și ea să mai pună urechea la scârțâielile de după armura strălucitoare. Până când o zi banală o făcu să pârâie și să se-mprăștie în mii de cioburi.
Arthur Ianoși
Voiam un tablou și am intrat într-o cameră mică și tristă, un loc ignorat de așa zișii cunoscători, am văzut o măsuță plină cu tot felul de cești, tablouri semnate de artiști necunoscuți, agățate pe pereții îngălbeniți, o doamnă cu ochelari cu ramă groasă croșeta de zor, scaunul scârțâia sub ea, fredona o melodie pe care pot să jur că am mai auzit-o în copilărie, nu știu cum să-ți zic, am avut senzația aia că am pășit într-un univers nu prea primitor, dar cu un sentiment pregnant de acasă. Și? Am luat ceșcuța asta.
