Pătura asta nimicește toate spaimele. Așa spune mami. Monștrii sunt doar în capul tău, așa zice tati. În cap. O trag peste cap. A, suflă un vânt rece. Eu eram, am respirat aproape de mână. Trosc. Iese de sub pat. Îngheț. M-a atins. E rece. Lipăi repede pe parchet. Poc. Ceva zboară din pat. Vine. Împing ușa ca Hulk. Ceva se fărâmă. Tati e plin de cioburi de la farfuria de ocazii. Mami vine în cameră și descoperim că în pat mă speriasem de o mașinuță uitată. Somn între ei în miros de sânge și aromă de lumânare.
Varinia Mitrea
Privesc cu atenție fiecare piesă și o așez cu grijă lângă celelalte, ca și cum aș aranja fragmente dintr-o amintire prețioasă. Fiecare se potrivește perfect cu următoarea, asemenea unui puzzle în care nu contează doar forma, ci și povestioara fiecărei fărâme. Când cioburile se reunesc, încep să îmi regăsesc conturul spart de întuneric. Lumina trece prin fisuri, făcându-mă mai fragilă, dar și mai valoroasă. Sunt o bucată de lut, iar fiecare ciobitură mă face rară printre alte figurine de porțelan.
George Dometi
Norii, ca o pastă din cuarț, caolin și feldspat, acopereau străzile. Vagoanele erau pregătite. Pasagerii erau pe drum. Pe peron pustiu. O hărmălaie de nedescris, împinsă de vârfurile baionetelor, anunța formarea convoiului. În urma lor orfelinatele și adăposturile erau golite de băieței și fetițe. Urcați în liniște, cel care se smiorcăie va primi o boabă între ochi. S-a înțeles? Trupurile vlăguite și obosite erau ca niște vase în care un preot picura speranța prin rugăciunile pe care le murmura.
