Vicky tocmai și-a aniversat cei doi 82 de ani, dintre care 7 de acasă, 18 de școală, 16 de nevastă, 25 de amantă, 34 de văduvă și 6 de azil, unde se simte întinerită, prea întinerită. Fiica ei e sunată de către conducerea stabilimentului. Doamna Matei, am să vă spun ceva delicat în legătură cu mama dumneavoastră. Nu, stați liniștită, nu e de sănătate, e de inimă albastră. Anil, infirmierul nepalez, nu mai vrea să se ocupe de ea, se simte hărțuit. Îl atinge pe fund și îl strigă Popou de Porțelan.
Ana Maria Dobre-Nir
Sunt zdrobită, bucăți din mine împrăștiate pe pământul din parc. O fetiță mă ridică. Ochii ei mari mă privesc. În clipa următoare, totul se schimbă. E lumină rece, zgomot de oraș. Fetița nu mai e fetiță. E bătrână, aplecată pe o bancă. În mână, ține un fragment din mine, îngălbenit de timp. Își șoptește un nume pe care îl uitase. Lacrimile ei cad pe fața mea crăpată. Apoi, timpul curge invers, cioburile mele se ridică, plutesc, se așază la loc, iar întoarcerea mă sfâșie. Sunt din nou pe jos, iar copila dispare.
Anca Chimoiu
E destul să se așeze praful pe o oglindă pentru ca toate din jur să pară brusc prăfuite, dacă-ți oferi răgazul să observi acest fapt absolut banal. Chestia asta i-ar fi provocat mamei o criză de nervi, știu precis. Mai pune mâna pe o cârpă, fată, lasă cititul și oglinditul, doar nu ești din porțelan. Așa am aflat pentru cine au fost inventate cărțile, încă din fragedă copilărie. De atunci încerc să nu mă sparg prea tare în figuri. E mult de lucru, n-am terminat încă. Bibelou de porțelan scrie pe mine, iubire.
