Măștile lui Emiliano erau o raritate, la carnavalul din Veneția, lucrate din ceramică atât de fină, încât lumina le străbătea cu un fior divin. Oricine le purta descoperea, cu o stranie fascinație, fețele ascunse ale celorlalți, chipuri modelate fidel după urâțenia sufletului. Uimirea s-a transformat curând în haos: lacrimi, despărțiri, certuri. Festivalul a fost oprit, iar Emiliano pus să jure că nu va mai crea măști. Însă în atelierul său, luminile ardeau mai târziu ca oricând. Oamenii voiau să vadă adevărul.
Răzvan Dițescu
Curiozități, scria deasupra ușii pe sub care sunete ciudate se strecurau la lăsarea nopții. Fetița trecu pragul prăvăliei. Fețele păpușilor de pe rafturi erau de o perfecțiune înspăimântătoare: ochii de sticlă păreau să-i urmărească fiecare mișcare, iar buzele rozalii păreau că șoptesc ceva. Ce cauți aici, copilă?, întrebă o voce răgușită. Din spatele tejghelei, bătrâna o privea fix. Fetița fu străbătută de-un fior și ieși degrabă. Nu va ști niciodată cât de aproape a fost să devină ea însăși o păpușă de porțelan.
Ana Ludușan
Așază-te draga mamii lângă mine, să-ți țin mâinile în mâinile mele, să povestim. Aveam o mie de treburi de făcut în doar două ore, cât în șase, nu puteam lăsa casa vraiște, nu-i puteam lăsa flămânzi. Să povestim mamă, zic în timp ce deretic prin casă. S-a lăsat o liniște de mormânt. Mă întorc. Cu spatele la mine, mama plângea să nu o aud. Am mângâiat-o pe cap și m-am întors la treburi. După scurtă vreme mama ne-a părăsit. Sufletul meu este o piatră de moară. Nu i-am dat mamei cel mai bun medicament, mâinile mele.
