În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus nouă romane. Cel mai recent: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: M-am simțit alt om, Pitoresc, M-am reîncarnat într-o pasăre, Butonul roșu și Porțelan - toate textele aici.
*
Povestea e știută. Franz Liszt la Iași, petrecere mare, dame bine, muzică. Maestrul se așază la pian și se lansează într-una dintre celebrele lui improvizații, cu care demult cucerise Europa (și pe damele ei, în treacăt fie spus). Aplauze, ovații. În tăcerea de după, Barbu Lăutarul își ia vioara (scripca, cobza, ce-o fi fost) și reproduce întocmai improvizația lui Liszt, spre stupefacția acestuia: Barbu habar n-avea de teoria muzicii, cânta după ureche. Nici măcar notele nu le știa.Unii dintre cei care scriu aici mi-au devenit, în timp, prieteni. Și se simt mâhniți, răniți și chiar mai mult, când textele lor sunt lăsate de mine de-o parte, în dauna altor texte, poate mai puțin bune. Așa că sunt mereu întrebat care îmi sunt "criteriile" după care îmi fac treaba de selecționer. Răspund cinstit: n-am! N-am niciun criteriu, în afară de "ureche". Unele texte îmi "sună" rău de la prima lectură, altele bine, altele perfect - pe acestea le selectez fără ezitare, din prima, indiferent de cele care urmează după ele. Ce fac însă cu textele bune, "de pluton"? E, aici e-aici. Nu am un răspuns, adică nu am un răspuns care să constea din altceva decât niciun răspuns; mă bazez pe "ureche". Iar când nici așa nu reușesc departajarea, le aleg pe alea care au o legătură - oricât de slabă, oricât de proastă, oricât de superficială - cu mine, cu viața mea, cu interesele mele, cu istoricul meu. Copiii, munca, damele, cartierul, argoul, imaginarul bine temperat, alcoolul, bătrânețea, sporturile. După cum se vede, arbitrariul e total. Asta încerc să spun: nu există niciun motiv, dar absolut niciunul, pentru a se simți cineva demotivat. Faptul că aleg un text în dauna altora nu înseamnă nimic, absolut nimic. Consiliile editoriale care vor decide soarta manuscriselor voastre, domnilor colegi, vor alege altfel.
Și un mic sfat: după ce scrieți un text, încercați să vi-l traduceți, în minte, într-una dintre limbile străine pe care le cunoașteți. Ajută! Veți simți imediat stridența sau stridențele din text, dacă există. Iar când trucul cu limbile străine nu-i posibil, atunci mai este unul: citiți textul cu voce tare, în diferite registre. Grav. Ironic. Zeflemitor (ca atunci când "îngâni" pe cineva). Tragic. Vesel. Monoton. Dacă textul rezistă la majoritatea registrelor de lectură, atunci are toate șansele să fie bun. Mult succes!
M-am simțit alt om
1. Am revăzut-o după ani buni. Ieșea dintr-un magazin la brațul unui tânăr. Fără să realizez cine este, i-am remarcat silueta de adolescentă și îmbrăcămintea la modă. S-a ridicat spre partener, i-a șoptit ceva, apoi a izbucnit în râs. De-abia când m-am apropiat, i-am recunoscut trăsăturile. Totuși, ceva se schimbase și nu era vorba doar de ridurile discrete sau părul aranjat altfel. Părea mai calmă, mai sigură. Privindu-l de parcă lumea ar fi fost făcută doar pentru ei doi, mi l-a prezentat: Fiul meu, Andrei. (Dorin Vasile)
Mda. Am trecut toți prin asta. Maternitatea le transformă pe fostele nesigure, le face efectiv alte persoane. Dar nu prima parte a maternității - atunci sunt și mai nesigure ca înainte - ci ultima ei parte, atunci când și-au dus proiectul (copilul) până la capăt: când l-au trecut și de adolescență. Abia atunci se simt femei depline... și nu mai permit nimănui să le trateze altfel.
2. Sprijin tejgheaua; mi-aș dori să fiu oricine altcineva; ziua asta parcă nu se mai termină. Barmanul, un goblin din Yester, umple halba cu un lichid verzui. Încearcă asta, spune, zâmbind vag. Beau; gustul e o explozie - ierburi dulci, amărăciune, ceva de nepovestit. O căldură blândă mă inundă. În oglinda din spatele barului, îmi văd reflexia; dar eu nu sunt eu. Altă față, alți ochi, alt trup. E ciudat, dar mă simt alt om, șoptesc. Goblinul râde. Așa funcționează; dar să știi că nu e reversibil. (Gabriel Moldovan)
Superb. N-aș schimba nicio literă. Finalul e foc de artificii.
3. De la o vreme, lumina nu se mai aprinde când intru în casă. Am un bec cu senzori care se declanșa automat. La fel se întâmplă și în bucătărie. Ieri am bâjbâit cu mâinile prin aer ca să-mi detecteze mișcarea. Cel montat în curte are aceeași soartă. Doar când picăturile de ploaie zburate de vânt îl ating, lumina rece descoperă o cruce năpădită de buruieni, iar Rocky, rottweilerul vecinului, latră la mine. Nu mai lătra, nu e nimeni aici, aud, deși sunt în bătaia luminii și îi văd. (Camil Popescu)
Dintre toate "textele cu mortul" de la această temă, l-am ales pe acesta. Mi s-a părut cel mai închegat; deci, e singurul text care a avut două voturi. Al autorului și al meu.
4. Eram amețit. Muzica asta de la nunți n-am prins-o niciodată. De fapt, n-am prins nimic. Intru în clasa următoare de liceu și sunt încă virgin. Sunt amețit. Mai ales după întâlnirea aia cu rockării ăia rupți în cur și-n coate, care mi-au distrus linia depeșară. Încă îmi sună în cap Metallica. Mă uit în jur. O văd. Doamne, ochii ei urlă că merge la facultate în toamnă și e încă virgină. Iertare, parcă scriu în jurnal. De zici că furtuna a fost degeaba. Am plecat de la nuntă amândoi. Când am revenit, eram alt om. (Horațiu Dudău)
De 30 de ani mă întreb de ce Holden Caulfield din De veghe în lanul de secară folosește expresia "a(-și) pierde virginitatea". Că despre asta e vorba în tot romanul, de fapt. E ca și cum aș zice eu "mi-am pierdut un pumn în gură" - vai, dar cât de ghinionist pot fi! Cine, cine găsește pumnul meu în gură? Că-l rog frumos să mi-l deie înapoi! Textul lui Dudău merita primul loc, dar din păcate s-ar fi supărat doamnele, așa că mai bine nu.
5. Iubitei mele îi place să dea petreceri în cinstea mea, ceea ce e măgulitor, dar invită doar prieteni de-ai ei. Nu ar fi chiar atât de rău dacă nu ar trebui să fac eu totul. Nu pot să mă plâng, doar o face pentru mine. Într-o zi, m-a trimis să iau ce mai lipsea pentru grătar. Fugi, tre' să-ți vină invitații. Bineînțeles că m-am urcat în mașină, am ieșit pe alee, am făcut prima la dreapta, încă două stângi, am luat-o pe autostradă, am trecut granița, mi-am întemeiat o familie, am doi copii, sunt fericit. (Arthur Ianoși)
Scurt și la obiect. Foarte american, foarte Leucuța-style - deși în Japonia e chiar mai la modă decât în America să te cari de-acasă și s-o iei de la zero altundeva. De aceea, cică, poliția nici nu-și prea bate capul cu adulți (mai ales dacă-s bărbați) dați "dispăruți". A plecat omul, i s-a acrit, gata! Restart. Nu c-aș fi eu în stare ca asta, dar nu pot să nu simt un fior de admirație.
0. E-ncurcată, e-ncurcată. Treaba asta cu dragostea, adică. Pentru mine, cel puțin. Mă îndrăgostesc cam de două-trei ori pe săptămână, și asta când nu beau. Dac-o iau pe ulei sunt Romeo la fiecare ceas, până mă răpune substanța din sânge. Dar ca iubirea să dureze, e nevoie să primesc ceva înapoi. Admirație. O primesc și devin Ferdinand, taurul cel fidel. Până când o cititoare îmi spune că i-a plăcut ceva. Atunci mă simt mai înalt, mai ușor, mai elastic. Îmi îndrept cocoașa și-mi sug burta. (Mihai Buzea)
Pitoresc
1. Venea tramvaiul și am luat-o la goană către stație prin crepuscul. De aceea nu am văzut bordura. Apoi nu a mai fost nimic: un nimic dens, lipsit de lumină și întuneric, destrămat de apariția unor stele verzui, care au dispărut încet, lăsând loc unui orizont mic, pe care-l vedeam cu un singur ochi. Un smoc de iarbă se încăpățânase să iasă dintre dalele de beton, o păpădie își tremura bănuțul palid, iar niște furnici, ademenite de pitorescul priveliștii, își clătinau antenele și, pot să jur, râdeau în hohote. (Siranuș Hakobian)
Aș scoate "ademenite de pitorescul priveliștii", atât.
2. Când dom' director ne-a chemat la cancelarie, nici prin cap nu mi-a trecut c-o să mă sară. După vreo oră, aflu că venise unu' din capitală, șmecher rău, să-i convingă să dea la școala de ofițeri. N-ai ce căuta tu acolo, mi-a zis tata când am întrebat de ce n-am fost chemat. Din cauza unchiului. Care unchi? A, ăla despre care nici nu știam că există. L-am cunoscut abia după '89. A apărut într-un costum caraghios, ziceai că e clovn. Ne-a cucerit pe toți. Venise cu pungi de ajutoare și povești de-ți luau mințile. (Dorin Vasile)
Foarte bun. Foarte pe vârsta și pe mintea mea. Dar chiar și așa a trebuit să citesc de trei ori ca să înțeleg toate șpuribusurile din text. Mă întreb ce pricepe cineva născut în acest mileniu.
3. Am un album cu stampe japoneze. Pe pereți am copii în tuș și acuarelă după Hokusay făcute de vecinul de la parter, Ndebele, emigrant din Camerun, da cu talent. Citesc doar literatură japoneză, mi-am îmbrăcat iubita în kimono comandat direct la Nihonbashi și așa am mers la Operă, la spectacolul cu Cio-cio-san și jur că toată seara spectatorii au stat cu spatele la scenă și cu ochii la loja noastră. Am comandat fugu la un restaurant din China-town Obor și l-am invitat pe Ndebele. El s-a înfruptat primul și ultimul. (Teodora Ștefănescu)
Katsushika Hokusai (31 octombrie 1760 - 10 mai 1849), zeul meu. Cine a văzut coperta de la Paralel nu mai are nevoie de niciun fel de explicații. Teodora, dau o bere mare!
4. Micii sfârâie pe grătar. De ce nu mănânci Gicule, ești vegan sau alergic la gluten? Trebuie doar să guști, nimeni n-a murit din asta. Renunță la prejudecăți. Ia uite cum sună Salam pe boxele astea. Fines boss, 3 cotoare? Cam scump. În loc să cauți etichete de conformitate pe dedesubt, mai bine te bucuri de viață. Ascultă, te învăț de bine. Găsești aici tot ce vrea sufletul tău. De asta iubesc eu oborul. Vreau să-mi iau o pereche de șlapi. Hai să îți arate fratele tău cum se tocmește cu șmecherii ăștia. (Gabriel Rusu)
Bun! Cum a spus și Marin Preda despre literatura lui Eugen Barbu: "pitorescul murdar". Termenul "pitoresc" nu trimite numaidecât la România pitorească a lui Vlahuță, dragi colegi!
5. Sânii ei rotunzi, fermi, elastici. Coapsele încăpătoare, calde, ospitaliere. Buricul oval, adâncit, bine ancorat. Fundul obraznic, lucios, despărțit. Brațele puternice, fibroase, îmbrățișătoare. Părul des, aspru, parfumat. La fel și pe cap, des, aspru, parfumat. Ochii mari, adânci, pătrunzători. Gâtul lung, mobil, înșelător. Aductorii fermi, fibroși, reci. Palmele calde, umblătoare, neliniștite. Buzele moi, umede, seducătoare. Trupul ei înfășurat în cearșaful alb, înzăpezit, înfrigurat. Și inima ei fierbinte. (Marius Stan)
Nu am înțeles nimic, dar absolut nimic, din acest text. Nici de ce cearșaful era "înzăpezit, înfrigurat". Dar am avut pe vremuri, la sală, la dojo-ul lui Sorin Matei, un coleg pe nume Marius Stan; cel mai prost om de-acolo el era. Grămadă făcut! Evident, față de fete făcea pe simpaticul. Am citit textul de vreo cinci ori și pot spune cu mâna pe inimă: nu, autorul nu este acel Marius Stan! Ăla nu trecea, în exprimare, de "Ce bună ești, să moară mama!".
0. În masivul Căpățânii eram, pe traseu de cinci zile. Campare la cort, mâncare din spinare, seara găteam la foc. Ne-am rătăcit la Captarea Folea în ultima zi, a fost greu, n-am putut coborî seara, am campat iar. Nu mai aveam decât praf de cartofi, am făcut piure, l-am frecat cât am putut, m-am străduit, dar na. Piureul tău e dubios, a zis domnișoara Dana, apoi s-a corectat. Adică pitoresc, piticule, hai nu te înmuia, că flasc nu prea-ți stă bine. (Mihai Buzea)
M-am reîncarnat într-o pasăre
1. Eram un tacâm amărât, când am aterizat în oala cu zeamă socialistă, rugându-mă fierbinte mai marilor mei înaripați, să mă primească printre îngeri. Nici nu s-au uitat la așa zgârci. M-am pomenit iar pe pământ. De încă opt ori. Ba cuc în ceas, ba pasăre-fluier, la bâlci, ba guguștiuc. De data asta, am nimerit bine. M-au distribuit la Hollywood, să bat cu clonțul în geamul unei cabine telefonice. Doar atât am auzit: cut. Apoi, m-am trezit în ciorbă, la Buftea. Mă ducea unul cu lingura la gură, un polițist adjectiv. (Iulia Vucmanovici)
Beton. Bronz. Statuie. Text de manual. Material didactic pentru flash-fiction.
2. Stătea ghemuită într-un colț din camera ei. Tremura. Își privea brațele ce o dureau. Pline de vânătăi. Din camera alăturată se auzeau urlete. Țipete. Înjurături. O dureau și timpanele. Tremura toată. S-a spart o vază. A urmat o bubuitură înfundată. Apoi nu s-a mai auzit nimic. A tresărit când a auzit bătăi puternice în ușa de la camera ei. Speriată, a tras zăvorul. A fugit spre fereastră. Privind în jos, totul părea atât de mic de acolo. De-ar fi avut aripi. Să le deschidă. Să poată zbura. Era un copil. Avea 5 ani. (Bogdan Sebastian Burjan)
Apel la emoție. Bine lucrat, efecte bune, mi s-a pus un nod în gât. Aș scoate doar penultima propoziție, atât.
3. Alecule, poate te-ai întrebat vreodată cum am devenit omul care sunt azi, puternic, fălos, impozant. Nu, Costeluș, chiar nu. Hai că-ți zic. În copilărie, am avut un cocoș imens, Gelu, ziceai că-i pitbull, îl plimbam pe uliță cu lesă și botniță, mergea țanțos ca la defilare, ne știau toți boracii de frică. Era alergic la fraieri. Când a murit, l-am pus pe-un pat de plante, smirnă și tămâie. I-am dat foc ca-n legendă. Așa, și? Din ziua aia i-am folosit cenușa pe post de îndulcitor de ceai. Mă cam enervezi, Alecule. (Arthur Ianoși)
Mi-a plăcut tot textul, nu am nicio obiecție, cu toate astea simt nevoia să precizez că am un decupaj preferat: "Alecule, poate te-ai întrebat. Nu, Costeluș, chiar nu. Hai că-ți zic." - plus finalul, evident! Ca-n dramaturgia americană, ca-n piesele cu mafioți: "Alo, boss? Nu-mi place fața lui".
4. Cei doi guguștiuci, o ea și un el, aproape că îi bat cu ciocurile în geam. Vera le pune arpacaș pe pervaz, e ritualul zilnic. Stă lângă ei până ciugulesc tot. Masculul se luptă pentru boabe, se înfoaie și o lovește cu ciocul pe femelă. Chiar îi smulge o pană. Vera își agită în aer bagheta. Așa, Pricoape, zbate-te, mâncarea e nevoia de bază acum, nu mai e ciocănitul. Pare că te dai pe brazdă. Mai ai cinșpe zile de blestem și te dezleg, doar dacă te comporți la fel. Dar vecina Gilda rămâne guguștiucă, să știi. (Nicolae Popescu)
Dacă aș fi femeie, m-aș teme de acest autor. Este insuportabil pentru femei să știe că există bărbați care le cunosc atât de bine "mecanismul de funcționare".
5. Tânăra înainta pe alee. Vorbea, gesticulând convingător către un conlocutor imaginar. Nu-ți fie frică. Vezi, aripile cresc amândouă odată. Zborul îl învățăm toți. Unii se înalță așa, din prima încercare. Alții, fricoși, zboară mai jos. Piatra-i lovi puternic brațul. Se clătină o clipă și căzu. Asistenta o ridică în grabă. Un firicel de sânge înroși pana albă de lângă băncuță. Uite ce pățești, dacă ieși din salon. Pacienta zâmbi. Nu-i spune doctorului. Pansează-mi aripa. Mâine o să zbor mai sus. (Monica Aldea)
Nebunia. Subiect inepuizabil. Tocmai am citit Vegetariana lui Han Kang: mâine o să zbor mai sus, îi spuse Monicăi maestrul Buzea.
5 (Ex aequo): Are patru ani, se joacă pe tăpșanul din fața casei. Mama lui, frumoasă ca o zână, se întoarce de la biserică, el întinde brațele, ea îi întoarce spatele: mă duc să mă schimb. Leșină. De atunci a devenit cioară. Croncăne la toată lumea. Și-a croncănit prima iubire, fată neprihănită, până a băgat-o în mormânt, își croncăne părinții, frații, bea și se droghează, nu scapă de blestem oricât de iubit ar fi. Zboară în stolul de ciori care croncăne în fiecare seară deasupra orașului; nu întoarceți spatele copiilor voștri. (Ana Ludușan)
Eu nu-nțeleg cum cineva poate fi atât de orb încât să strice bunătate de text cu "nu întoarceți spatele copiilor voștri"! Ce mai urmează, Ana? Gazeta de perete? Colțul rușinii? "Așa nu"? Dragi colegi, băgați-vă în cap că scrieți pentru cititori la fel de inteligenți ca voi! Pentru o minoritate care e încă aici! Majoritatea e în fața televizoarelor și pe TikTok, n-a citit și nu va citi niciodată o carte, darămite una de beletristică!
0. Auzi bă Mihăiță, zice Teo, tu le-nțelegi pe gagici? Că eu nu le-nțeleg nicicacât, să-nnebunesc! Nici eu, bă Teo, da' de ce? Păi bă, eu dac-aș fi gagică m-aș mameli toată ziua. Și ele, bă? Nu, că să nu punem mâna. Zi și tu dacă nu-s capul, bietele! Da, bă Teo, sunt duse, nu zic, da' io, dac-ar fi s-aleg, să mă nasc iar, cum ar veni, m-aș năștea gagică. Îți dai seama cum ar fi? Ai avea totul la-ndemână, te-ar durea la bască. (Mihai Buzea)
Butonul roșu
1. Facerea de bine, gândi cu voce tare în timp ce-mi aranjam în ecranul telefonului fața de milog. Mă sunaseră de la ANAF în legătură cu un apartament pe care nu-l declarasem ca fiind dat în chirie. Clădirea sumbră de peste stradă îmi amplifica starea de nervozitate. Apasă domne odată, îi zic celui care stătea în stânga mea la semafor. Omule, nu se face verde dacă nu apeși. Îi văd bastonul alb și imediat îmi pare rău. Apăs eu. Traversăm împreună, el se oprește la covrigărie. Dați-mi-i pe ăia doi mai prăjiți, îl aud. (Arthur Ianoși)
Poate că omul îi simțise pe ăia doi mai prăjiți după miros, domnule Ianoși! Cine ești tu să știi cât de dezvoltat este mirosul unui nevăzător? Dumnezeu? Marx?
2. Era prima mea zi de lucru. Tata ar fi mândru; am plecat din ghetoul sordid, am învățat și acum sunt în spatele ghișeului Împrumuturi Mici. Primul client îmi arată discret un pistol de plastic. Îmi întinde un bilet. Acesta este un jaf. Îi tremură mâna, alcoolic. Îi dau 100 lei. Îți ajunge, pleacă. Urmează o tânără cu un plod căruia îi ține un cuter la gât. Bani. O privesc. Abandon, disperarea, foame. Îi dau 200 lei. Du-te, ia lapte. Seara închid casa cu lipsă un milion fără să fi apăsat butonul roșu. Și demisionez. (Gheorghiță Mircea)
Mizerabil acest "Și demisionez." care strică tot. A se revedea ce am scris mai sus pentru Ana Ludușan.
3. Prințesa îl plăcea. Era frumos pe calul său alb. Era viteaz, puternic și isteț. Știa însă că-i ascunde ceva. Așa că îl adormi într-o seară și-i desfăcu pieptul. Ca o bibliotecă arăta înlăuntrul bărbatului, cu rafturi multe de cărți și sertare cu condeie, călimări și penițe. Răvăși sertarele și în spatele ultimului îl găsi. Ezită o clipă, apoi îl apăsă. Împrejurul se prăbuși ca un castel de nisip și se trezi într-o garsonieră din Berceni turnând iahnie dintr-o cratiță arsă unui bărbat necunoscut. (Dan Banu)
Tot textul rezistă bine spre foarte bine (Dan ne face "urma vulpii"), dar mie unuia mi-a rămas la inimă un anume cuvânt: "împrejurul". Bravo, Dan! p.s. Jos contestatarii supremației berceneze! Huo, domnule Banu!
4. Am auzit telefonul. Am pus cartea deoparte, am părăsit fotoliul și am pus mâna să răspund. E tata. Mă sună rar. Sigur e ceva important. Dau să apăs butonul verde, dar ia-l de unde nu-i. Doar cel roșu era pe ecran. M-am panicat. Trebuie să vorbesc cu tata. Niciodată nu sună doar așa. Unde e nenorocitul ăla de buton? Tata. Vreau să vorbesc cu tata. Am urlat ca disperatul în liniștea nopții, trezind toată casa. Miruna m-a luat în brațe și m-a sărutat. Haide, liniștește-te. Mâine e înmormântarea. A fost doar un vis. (Bogdan Mihai Bati)
"Niciodată nu sună doar așa", scrie Bati despre taică-său. Taică-meu nu suna deloc, niciodată. Dar tot îl visez, chit că nicio Mirună nu mă ia în brațe. În plus, înmormântarea a fost acum multe mii de zile, nu "mâine".
5. Intrase în casă epuizată după orele de lucru din ziua asta. Închise toate ferestrele. Nu mai voia să audă niciun sunet din exterior. Avea o jumătate de oră liberă. Se întinse-n pat. O auzi ca prin vis. Ești foarte drăguță, dar îți lipsește ceva, îi spunea fetița ei păpușii pe care o primise cadou. Îți lipsește inima. Aș putea să-ți cos aici un nasture. Îhî. Ce idee bună. Însă tot ți-ar lipsi ceva. Suflul. Cum fac să bată un nasture ca o inimă? Alarma o trezi. Inspiră adânc. N-avea copii, doar serviciu. (Mirela A. Nica)
Asta mă întreabă fiică-mea. Mereu: "Tati, dar femeile fără copii de ce mai trăiesc?". Iată răspunsul. Ca să se ducă la serviciu.
5. (Ex aequo): Țin minte ca ieri, îi eram consilier, începea ziua cu o sută de vodcă, apoi își lega valiza nucleară la încheietura mâinii și mergeam la întâlniri oficiale. Altă sută pe la prânz, apoi o recepție unde i s-a oferit un cocktail, a zis spasiba, dar niște Absolut n-aveți? A dat pe gât juma de sticlă, la ieșire cânta o orchestră, a pus valiza jos, a smuls bagheta din mâna dirijorului și, timp de un minut, șeful răsăritului a dat din mâini ca la plenara comitetului central, de tremurau notele pe portativul internațional. (Camil Popescu)
Salut, Boris! Parc-a fost ieri. Ai zburat de la Moscova la Dublin, în vizită de stat, și pe urmă înapoi, fără să cobori, dar ai apucat să dai un interviu, acolo pe pistă, de pe scara avionului: ai zis că nu te simțeai bine. Îți sclipeau ochii ca reflectoarele.
0. Vezi, Pisicone, cum îl momește cu cârpa aia? Se numește muletă. O leagănă așa, în fața ochilor lui, și atunci animalul se enervează, apleacă capul și-l atacă pe toreador cu coarnele lui ucigașe, înțelegi? Da' de ce e roșie, tati? Cine, muleta? Așa cred unii, că taurii sunt enervați de roșu, dar adevărul e că mișcarea îi provoacă, nu culoarea. Dar, tati, și pe tine te înfurie culoarea roșie! Auzi, tati? Tu ești animal? (Mihai Buzea)
Porțelan
1. Zero trei nanometri. Cam atât de mic este un atom de uraniu și poate distruge întregul univers, îi spuse desenând un cerc mare cu mâinile întinse. Lucrurile mărunte pot schimba lumea. Un virus călătorește pe un spor de ciupercă, intră într-o nară, apoi într-alta și tot așa. Poate omorî o specie întreagă. Un boț de lut? La fel. Se poate transforma în cel mai fin porțelan, care să înfrumusețeze atât regate, cât și cocioabe din pământ. Nu mai fi trist, mai dau o bere. Nu ești neînsemnat. Găsești tu un job. (Yuka Brevi)
"Băiete, două mici!". Vom ieși oare, vreodată, din cercul strâmt în care ne-a închis Nenea Iancu?
2. WeißesGold, adică aur alb. Așa-i spuneau strămoșii mei. Stră-străbunicul meu, Karl, între altele, repara statuete și diferite vase. Când a ajuns în România, i s-a spus Carol, doctorul pietrelor. Tehnica presupunea să poți face porțelanul foarte subțire, care să se confunde cu nervurile statuii sau ale vasului reparat. Pe vremea aia, foamea de detalii a oamenilor nu se ostoise. Dacă lucrarea nu era respirația albă a unui mic dumnezeu tactil, n-o făcea. Eu îmi beau cafeaua din paharul de plastic. (Răzvan Drăgoi)
Acum s-a ostoit. Mă întreb dacă asta e ceva rău.
3. Bărbatul îmbrăcat în salopetă mergea grăbit. Fugise de la treabă. Mâinile negre, crăpate, cu noduri și bătături, duceau cu gingășie o cutie cu o păpușă în ea. Intră în casă și fetița se repezi, fericită, spre el. Îi întinse cadoul și se feri de îmbrățișarea ei. Duse brațele la spate. Mirosea a gunoi. A mizeria pe care o strângea în fiecare zi de pe străzi. Se întoarse să plece, din nou, la muncă. Mai avea până în noapte. Copila se apropie, îi luă palma și și-o puse pe obrazul de bibelou. Te iubesc, tati. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Mi-au dat lacrimile. Am muncit ca gunoier la Budapesta, acum un sfert de secol. N-aveam copil pe vremea aia. Totuși!
4. Vicky tocmai și-a aniversat cei doi 82 de ani, dintre care 7 de acasă, 18 de școală, 16 de nevastă, 25 de amantă, 34 de văduvă și 6 de azil, unde se simte întinerită, prea întinerită. Fiica ei e sunată de către conducerea stabilimentului. Doamna Matei, am să vă spun ceva delicat în legătură cu mama dumneavoastră. Nu, stați liniștită, nu e de sănătate, e de inimă albastră. Anil, infirmierul nepalez, nu mai vrea să se ocupe de ea, se simte hărțuit. Îl atinge pe fund și îl strigă Popou de Porțelan. (Laura Stanciu)
Perfect. Nimic de comentat. Porțelanul nu trebuie să fie alb numaidecât, nu? Poate fi de toate culorile. Curcubeului.
5. Măștile lui Emiliano erau o raritate, la carnavalul din Veneția, lucrate din ceramică atât de fină, încât lumina le străbătea cu un fior divin. Oricine le purta descoperea, cu o stranie fascinație, fețele ascunse ale celorlalți, chipuri modelate fidel după urâțenia sufletului. Uimirea s-a transformat curând în haos: lacrimi, despărțiri, certuri. Festivalul a fost oprit, iar Emiliano pus să jure că nu va mai crea măști. Însă în atelierul său, luminile ardeau mai târziu ca oricând. Oamenii voiau să vadă adevărul. (Ana-Maria Butuza)
Ăsta nu e flash-fiction. Ăsta e miez de roman fantasy. Eu zic să nu lași din mână gâsca cu ouă de aur, Ana-Maria!
0. Trecuseră treizeci de ani, iar el o vedea tot frumoasă. Deși uscați, ochilor lui nu-i scăpau diferențele dintre doamna de acum și domnișoara de atunci, dar inima lăsa diferențele să cadă în irelevanță și se concentra pe esențial. Ea era acum alta și totuși aceeași, acolo, printre copacii încă goi ai lui martie. Fusese mânată de ambiție cândva, acum dorea pacea. Când plecă, își trecu degetele mâinii stângi peste chipul tânăr din fotografia de pe crucea de beton. La revedere, Mihai. (Mihai Buzea)