Sâmbătă. Toată lumea a ieșit să se lipească de asfaltul încins. Vânzătorii ambulanți sunt tolăniți apatici printre tricouri, rolexuri false, statuete din ghips, veioze cu abajur din hârtie și iar tricouri. E uimitor cât kitsch pot cumpăra turiștii. Mă strecor prin haosul comercial și intru într-un gang, trei măsuțe și șase taburete roșii se odihnesc la umbră, în aer plutesc arome de pește, scoici și ulei de soia. La micul altar din colț bețișoare parfumate fumegă și ghirlande de flori albe se usucă treptat. Acasă.
Gheorghiță Mircea
Întâi Lee cu Lin și-au deschis ceainăria. Apoi cu Jin și Xio a apărut restaurantul. Apoi au venit rudele. Minimarket-urile s-au înmulțit. Fiindcă chinezoaicele nu sufereau de dureri de cap, căci aveau alifie vietnameză pentru migrene, au apărut grădinițele. Minoritatea crește și la intrarea în oraș sunt panouri bilingve 唐人街 1. Dacă ieșeai din oraș, următorul era un 唐人街 2. Partidul Mao câștigă majoritatea și președinte este Bruce Lee, ultimul dac după tatăl său, Goguță. Apoi au dispărut alifiile vietnameze. Și dacii.
Pompilian Tofilescu
M-am întors după mulți ani. Ultima dată fusesem la înmormântarea ei. Apoi casa a rămas pustie. Gardul putrezise, abia se mai ținea în stâlpii de salcâm. Mărul uscat în fața casei, bolta de vie căzută, cimitirul plin de păianjeni, curtea năpădită de buruieni. Am intrat în casă cu inima strânsă neștiind la ce să m-aștept. În sufragerie, vitrina de sticlă cu oglindă în spate adăpostind bibelourile de porțelan ale mamei. Deși prăfuite, erau încă, toate, acolo. China Town, obișnuiam s-o tachinez pe vremuri.
