Mergea de-atâta vreme, încât renunțase să mai țină socoteala zilelor băgate-n saci. Știa doar că-i e plină căruța. Și frământată inima. Aproape-și pierduse speranța când a zărit-o. Străjuită de un munte semeț, se oglindea în apa limpede și adâncă a lacului. Trei zile și trei nopți a ținut nunta. S-a cununat cu ființa lui și-au construit cel mai puternic regat. În care avea loc o lume întreagă. Apoi a sunat alarma. La baie, pe oglindă, trona un post it galben: nu pleca nebărbierit. Ședință, la 9.
Gabriel Rusu
Multe îmi văzură ochii pribegind prin lume, dar când pașii poposiră pe acel tărâm, priveam mut de uimire la minunățiile ce sălășluiau acolo. Mări interconectate prin canale navigabile aduceau vești pe culmile valurilor. Nu existau doctori, fiindcă sănătatea era o binecuvântare moștenită din moși strămoși. Firul divin, plămădit în solul sacru, urca semeț până în cerurile locuite de extratereștrii, strălucind mai tare decât soarele însuși. Totuși, nici urmă de om, doar doi nebuni chiuind cât îi țineau plămânii.
Diana Cornea
Erau ai nimănui. Se rugau de un dumnezeu să le dea putere să ducă mai departe viața. Se simțeau goi. Undeva la apus își oglindea nețărmurirea apa mării în albul unui soare aproape mort. Frigul înghețase oase. Înghețase tot. Ei doi se închinau, ca o veșnicie imaculată, la durerea de-a fi singuri. Într-o zi, scurtă ca toate celelalte pe care și le aminteau, aripi cristal au zvâcnit din oase. S-au spart în mii de așchii lăsând sângele fierbinte să curgă. Au zâmbit când au știut că azi sunt părinți.
