Soțul se uită la mine. Ce ai, ești tot ciufută. N-am nimic. Oftatul lui se pierde în foșnetul ziarului - în puii mei de obosit. Înfig furculița în omletă, dar n-am poftă. Douăzeci de ani: fără greș, pe 14 februarie, primeam o scrisoare cu miros de lavandă. Scris tremurat, cerneală albastră: pentru cea mai minunată femeie din lume. Fără nume, fără indicii - un mister dulce. Anul ăsta? Nimic. Un an blestemat - mai întâi, bunica, acum asta. Parfumul lavandei - mâinile ei, cărțile ei. Cum de nu mi-am dat seama?
Dan Banu
A atins mii de degete delicate vrând să așeze inelul și tot atâtea tălpi marmoreene încercând să umple condurul, dar niciuneia nu i se potriveau. I-au promis câte-n Lună și-n stele, dar el o voia doar pe aceea căreia să i se așeze precum Lunii aura și stelelor strălucirea. Când a găsit-o și i-a șoptit să lase împărăția, să fugă desculți în port, să bea vin și să înfulece midii, a fost în al nouălea cer. Deschizând ochii în zori a zărit pe piatra rece a digului un pahar gol și o farfurie cu resturi.
Siranuș Hakobian
Sub copac, în poieniță, a întins fața de masă. Din paner a scos ouă, friptură, brânză, vin, furculițe și două pahare cu picior. Cu o nobilă demnitate mi-a turnat vinul în pahar și eu m-am purtat ca o regină, cu genunchii lipiți peste care trăgeam rochița ușoară. Totul era perfect: cerul albastru, poienița verde, albinele polenizau de zor și regele meu strălucea. De la polenizare ni s-a tras, că nu știu când am început să ne pupăm ca niște rândași înfierbântați. Spre seară, doar brânza mai păstra un aer de noblețe.
