Doi buni prieteni stăteau și se uitau la copiii lor cum se jucau într-un parc. El întreabă: Dacă ar veni la tine un tip și ți-ar spune că ar vrea să vă culcați împreună, ce ai zice? Păi, nu, îi răspunde celălalt puțin contrariat. Bun, atunci nu te întreb. Pauză. Mda, cine-i tipul care te-a întrebat asta? O altă pauză de recalibrare emoțională, datorată conștientizării că-i puțin aut amicul. Ă, nu, eu aș fi vrut să întreb pe cineva, dar mi s-a înmuiat gândul. De ce? E blond? Nu, e exact ca tine.
Ligia Dumitrescu
Stăteam în fața lor. Orb, mut și gol. Doar vocile ajungeau la mine. Străine. Lipsite de semnificație. Înțelegeam că lumea în care mă trezisem era una nouă. Una în care nu voiam să mă aflu. M-am apărat luându-mi văzul. Am ucis cuvintele. Mi-am expus goliciunea ca pe o reflexie a golului din mine. E atins de boală, au spus unii. E nebun, i-au convins alții. Cu pietre mi-au gonit auzul. Uneori îmi apar în amintire imagini pe care încerc să le recunosc. Uneori mi se înfiripă în minte frânturi de melodii. Uneori.
Florina Hegedüs
Scot desertul ce-i place și închid ușa cuptorului trântind-o cu furie. Mâinile-mi tremură, capul mi-e greu. Încerc să mă înmoi în ritual și rutină. Intru zâmbind în sufragerie cu platoul cu conținut ademenitor, el se uită prin mine. Mă vede dar nu mă vede. Și iar mă zbucium. Am destul loc în golul în care m-a pus. Nu renunț. Fac o piruetă, rochia învolburată îmi dezvăluie pulpele, și cânt. Când se ridică văd un câine, sau o maimuță ce în două picioare iese pe ușă. Am încercat deși știu, că demult suntem morți vii.
