Un an. Douăsprezece luni. Cincizeci și două săptămâni. Trei sute șaizeci și cinci de zile. Zi. De zi. Somn. Apă. Mâncare. Plimbare. Dora. Minge. Mângâieri. Pătură. Cald. Iubire. Dor. Cimitir. Dor. Mormânt. Dor. Adulmecare. Dor. Mirosul lui. Dor. Nedumerire. Dor. Căutare. Dor. Scurmat. Dor. Scâncet. Dor. Lacrimă. Dor. Devotament. Dor. Sfârșit. După un an, sau douăsprezece luni, sau cincizeci și două săptămâni, sau trei sute șaizeci și cinci de zile, zile de dor, un bărbat și câinele lui s-au regăsit.
Yuka Brevi
Cine ești tu?, o întrebă fascinat de frumusețea ei. Și a ce miroși?, continuă închizând ochii, inspirând aerul ușor dulce, cu note de rădăcină de stânjenel și paciuli. Ea îi întinse mâna, arătându-i verigheta. Era fermecat de tot și de toate, dar nimic nu părea să-i fie familiar. Apoi, ea își aminti de câte ori fusese nefericită alături de el, de nopțile în care plânsese singură, așteptându-l. Îl privi cu dispreț și, ridicându-se de pe marginea patului, îi spuse că nici ea nu îl cunoaște, că a greșit salonul.
Dan Banu
Timpul a mușcat din trupul lui ca un lup hămesit. Urmele rănilor le vede și el și ceilalți. Ei întorc capul. Și el îl întoarce. Spre înlăuntru. Timpul a mușcat și de aici dar ei nu văd. Nici el nu mai vede clar trupul ei închis în interior. Se diluează. Adună pleoapele și inspiră. Mirosul ei s-a rătăcit printre valuri. Întinde mâna. Nu poate atinge decât peretele rece. Anii, sau boala aia, agonie, ago? Și știa cum îi zice. Merge în birou, deschide o casetă mică și scoate o poză. Nu, n-o va uita.
