La fix 40 de zile după moartea tatălui meu, venind s-o iau pe mama la cimitir, am găsit-o în fotoliu cu privirea fixă. O zi oribilă, petrecută între spital, cimitir și pomană. Două zile nu a fost conștientă și a încercat mereu să se dea jos din pat și să facă pași, căzând și lovindu-se de fiecare dată. A fost imobilizată. La câteva zile, când m-am dus la ea, am hrănit-o și mi-a zis: zi lu' tac-tu să termine naibii cu prostiile astea, cu plecatul de-acasă. Să vină înapoi că nu pățește nimic. Are mâncare în frigider.
Ana Maria Dobre-Nir
Am parcat ca de obicei, lângă cafeneaua cu umbrele roșii. Am coborât, am închis ușa, am pornit spre centru. Dar trotuarul părea mai îngust, fațadele mai vechi. Un fior mi-a străbătut coloana. Privirile necunoscuților mă sufocau. Când am văzut fântâna din mijloc, sculpturile, am început să mă sufoc. Am clipit, am încercat să mă ancorez. Nu mai eram acasă. Primul meu gând a fost că sunt la Roma, dar cum putea fi posibil? Nu-mi dădeam seama. În jurul meu, lumea continua, indiferentă. Am vrut să fug, dar nu știam unde.
Ramona Ungureanu
Era frumos și soare, stăteam în cerc, pe iarbă moale, noi cinci, formație și orchestră completă. Ne lăsau afară, eram liniștiți, ne luaserăm medicamentele. Unu își așază lin vioara inexistentă pe umăr, Doi își curăță contrabasul de firele de iarbă. Trei își ridică ușor bețele rupte din alun, eu pornesc amețit către pianul dintre neuronii care se țin de mână, ca un păienjeniș. Mă așez pe scaunul mic. Sunt obosit. Doul de sus pleacă spre cer, apoi cade sec. Cântați fără mine, azi sunt dezacordat.
