Ne-am întîlnit la cafeneaua arăbească. Comandasem un cappuccino cu frișcă și miere pentru tine: mereu ziceai că viața pe Pămînt are destul amar. Te-am luat de mînă și nu ți-am dat drumul nici cînd ai scos actele de divorț. Între doi aburi din cea mai tristă cafea băută vreodată-mpreună și un fum de țigară, le-am semnat. Aș fi vrut să te-ntreb ce culoare sau nume va avea libertatea ta, dar nodul din gît m-a oprit. Dar apoi ai întrebat tu, îți aduci aminte cînd umblam goi și fericiți prin Paradis?
Ina Moldoveanu
Lasă cu ce a fost, important ce este astăzi. Trăiești mereu în trecut, acea iubire care oricum era sortită eșecului. Nu vezi că îmbătrânești și trăiești cu singura fantomă a trecutului tău? Omul ăla te maltrata, până și el se săturase să-i faci toate plăcerile, la prima lovitură de picior. Are familie, are copii. Dar l-au părăsit. E imobilizat într-un scaun cu rotile. Îl îngrijesc. E singura mea iubire. Știam că se va întoarce la mine. Mă iubește. E amnezic. Nu știe cine ești. Important e că știu eu, și că are nevoie de mine.
Ana-Maria Butuza
un bărbat pe nume Issai, nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab, nici bogat, nici sărac, nici deștept, nici prost, nici harnic, nici leneș, nici însurat, nici holtei. Iubitor de femei, căci și ele îi erau lui dragi. Dar, într-o zi, îi veni chef de ducă, nici aproape, nici departe. Pe drum, nici foame, nici sete. Se așeză, nici la soare, nici la umbră, scoase mămăliga, nici tare, nici moale, și sticla cu apă, nici goală, nici plină. Altceva nu se mai știe.
