Își contemplă cotul cu pată roz, de piele nouă și crustă neagră în mijloc. O râcâie cu unghia, strânge maxilarele și trage. Nu s-a vindecat, se strâmbă întinzând sângele. O să-mi treacă până mă mărit, așa zice buni. Ia o piatră și alungă cocoșul de pe gard, să n-o ciupească iar, gelos că-i aleargă găinile. Dă buzna în casa goală și încremenește. Se apropie tiptil de stelaj, apucă cu groază un pahar și țopăie afară. Cu ciocanul din lada de scule, pisează de zor hidoșenia ce-i dă coșmaruri noaptea, proteza bunicului.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Stăm față în față, pe trepte, prinși în vâltoarea de chiote și lacrimi. Am rochia galben-soare. Mă ridic pe vârfuri, tu îmi cuprinzi obrajii în palme. La Cluj, șoptești. Surâd. În toamnă, orașul ne primește îmbrățișarea. Pași în amfiteatre, sărut pe Cetățuia, nopți în underground, căsuța noastră, brațele tale cuib. Ecranul clipește. Mulțumesc de gând, nu voi putea veni. Nu merg nici eu, la ce bun. Să-ntâlnesc oameni care-au murit acum douăzeci de ani? Te regăsesc sub pleoape, pe treptele liceului, unde te-am lăsat.
Yuka Brevi
Ce a fost, a fost. Timpul nu mai poate fi dat înapoi și nici nu aș mai vrea, pentru că viața m-a schimbat. Îmi plăcea să mă tăvălesc în zăpadă până nu-mi mai simțeam mâinile și picioarele. Acum urăsc frigul. Mă face să mă simt dezvelită, oricât de gros m-aș îmbrăca. Mă imaginez o căruță de oase sub o cergă mirosind a usuc. Reci și goale. Ador focul, cum dansul lui nebun trosnește lemnele-n sobă, și izmenele XXL, termice. Doamne, cine le-a inventat are niște bile albe de la mine, rămase de pe vremea lui Shōgun.
