Erau vremuri când ne întâlneam sărăciile-n fața blocului și nu ne păsa cât de gol ne e trupul și stomacul, nici de culoarea pielii sau numărul de caractere folosit când cereai pasă. Băteam cu toții într-o bășică de cârpe cât era ziua de lungă, uitând de soarele care ne pârjolea ca pe niște semințe de floarea soarelui sau ne lăsam udați de cea mai răcoritoare ploaie, lipăind buturile porții de sete. Acum scârțâie invidia-n noi când ne chinuim să ne dăm importanța jos din cașmirul așternutului ros.
Gabriel Moldovan
George își caută sufletul pereche în zâmbete pe treceri de pietoni, cafenele, priviri, îmbrățișări întârziate mai mult decât e cuvenit. Anii trec, iar căutarea devine reflex. Apoi, într-o librărie, o regăsește. Felul în care miroase cartea, râsul ei, ceva se reașază în el. Se întâlnesc din nou și din nou, firesc. Pe un pod, el șoptește: tu, ești chiar tu. Ea oftează. Nu, și eu caut, dar nu ești tu. Tăcere. Ea pleacă. Pe bancă rămâne cartea ei. George o ia, o miroase și zâmbește fără a ști de ce.
Elia Ghinescu
Îmi ridic privirea peste coșciug și văd că ninge. Îți place zăpada, prințeso, mi-ar fi zis dac-ar mai fi putut. Lasă-mi neaua urcată pe geam, tată, i-aș fi răspuns, căci până la jumătatea ferestrei ningea în copilăria mea. Iar el mi-ar fi spus că zăpada se va topi și va umfla lemnul. Îl privesc cum stă nemișcat și cum ninge afară, și mi se face cu adevărat frig pentru prima oară în viața mea, frigul ăl de moarte, nu de iarnă. Și i-aș spune măcar o dată: hai, tată, și dă zăpada de pe fereastră, că putrezește lemnul.
