un derdeluș, care ținea din capul coastei până la noi la poartă dacă luceai bine sania, și o babă care arunca cenușă pe el. Și o ceată de mucoși revoltați care o strigau baba cu chiloți de tablă, ca celebra poreclă din jocul flori, fete, filme sau băieți. A mai fost o plapumă de lână, de sub care nu-ți venea să scoți piciorul dimineața până ce nu se încingea soba, și un ochi de geam de unde privea cerul o mușcată parfumată și prin care doi ochi de copil numărau țurțurii de la streașină. A fost de basm. Au asfaltat.
Angelica Miara
Dacă peste tot în lume umbrele erau normale, se alungeau dimineața, se scurtau la prânz, se pierdeau în întunericul nopții, în sat se întâmpla ceva ciudat. Umbrele făceau ce voiau ele. Eu săream coarda, ea citea. Tata tăia lemne, ea bea ceaiul. Mama întindea rufe, ea frământă pâinea. Fratele meu susținea că cel mai bun prieten îi e umbra lui și-i vorbea. Și mai ciudat era că umbrele își aminteau ce oamenii uitaseră. De la un timp toți își urmăreau cu frică umbra neștiind dacă sunt singurii stăpâni pe viețile lor.
Eduard Baranovski
Zâmbetul asistentei e mai sclipitor decât albul halatului. Se așază cuminți la rând, e timpul pentru tratament. Toți au puteri supranaturale, de aceea sunt oaspeții salonului 22. Andrei poate să citească gândurile, George vede ce o să se întâmple în viitor, Marius e capabil să trântească un taur dintr-un pumn, Claudiu levitează și poate să zboare deasupra norilor, Marian devine invizibil atunci când vrea. Toma, e rândul tău, poftim pastilele. Toma sunt eu. Puterea mea? I-am creat pe toți, eu sunt povestitorul.
