Bat-o focu cetera, că mi-o luat pe mândra. C-apăi în sfânta duminecă, după predică, în vatra satului cel legat cu dor la brâu, petreceam cu flăcăii și fiicele rupte din soare și rupeam greabănul pământului sub călcâiele înflăcărate de joc. Dară de prea multă vreme ochii lu' Anghel înfiptu-s-ar prea adânc în pieptul Marei mele. Și l-am prins noaptea la izvor și i-am luat duhul vieții sugrumându-l cu coarda sol. Solitudinea iadului să-l înghită. Te iert, fiule, că fiul meu iubit a fost, rosti amar duhovnicul. Cătușe.
Ana Maria Dobre-Nir
În mansarda bunicului, printre cărți, găsesc o cutie. Deschid. Înăuntru, o fotografie prăfuită. Un copil mă privește. Sunt eu. Dar hârtia e prea veche. Fug la tata. Îi întind poza. Întreb cine e. Tăcere. Apoi, șoaptă: Bunicul tău, când era mic. Simt cum ceva se răsucește în mine. Dar sunt eu. Sau am fost. Aerul devine greu, amintirile șoptesc în întuneric. Umbrele din colțuri se mișcă, prelungindu-se ca niște siluete care aproape par vii. Poate că, undeva, bunicul mă găsește și pe mine într-o fotografie veche.
Andra Toropoc
Trebuia să scape cumva. Era acasă, timpul trecea și ea urma să ajungă, l-ar fi găsit, ar fi citit în grabă misiva, ar fi urlat. Dar nu putea să scrie, avea degetele țepene și mintea înnodată, de fapt nici nu conta cuvântul, ar fi fost grăitor tabloul cu el atârnat în dormitor. Soneria ceasului i-a oprit visul, ea dormea alături și pe masă apăruse o foaie. Parcă ceva i-o pregătise, poate premoniția. A fost o poveste frumoasă însă lațul ce urmează mă sperie, și-a caligrafiat lașitatea și a plecat.
