Au început să țiuie telefoanele. RoAlert. Trei milimetri. S-a luat curentul, orașul e blocat complet, autoritățile au fost luate pe nepregătite. Nimeni nu s-a așteptat să ningă masiv, la paralela 45, în luna februarie. Troienele uriașe au depășit doi milimetri încă de aseară. Peste noapte s-a mai așezat un milimetru. Dacă se va mai așterne un micron de omăt, președintele va declara starea de urgență. Ies afară, cu telefonul. Poate e cineva înzăpezit. Strănut. Am deszăpezit o stradă și două alei.
Cristian Palade
Țara se zbătea în sărăcie, însă el trăia-ntr-un colț de rai. Părinții erau medici chirurgi de renume. Luxul și educația îi erau asigurate, un rar privilegiu al acelor vremuri. Viitorul pe cale profesională îi era scris în frunte, încă din fașă: avea să fie medic, atunci când va fi mare. Prietenii îi fură aleși, pe sprânceană, tot de către ai lui. Nimeni nu-l întrebase vreodată ce-și dorește; 'mda, amănunte. La balul de majorat a tras pentru prima dată pe nas. Drumul de la rai la iad a fost fulgerător de scurt.
Gabriel Moldovan
Mă apasă, blocându-mi aerul. Încerc să mă mișc, dar sunt prins. Nu e prima avalanșă. Știu procedura: respir superficial, economisesc oxigen, caut direcția corectă. Apoi aud șoapta: Ești ultimul care a murit aici. Îngheț. Halucinație? Vrei să trăiești? Gândește-te la căldură. Îmi imaginez focul de la cabană. Zăpada pare să se înmoaie. Foarte bine. Acum lasă-mă să intru. Înțeleg. Întunericul nu e doar în jur. E în mine. Nu mai simt frigul. Doar șoapta. Și un gol imens care mă trage în jos.
