Când suna ceasul îi venea să se culce la loc. Alesese să se facă medic pentru că iubea oamenii. Dar după atâția ani de suferință, de boală și de moarte era epuizat. Când auzea disperarea din voce și vedea teama din privire se cutremura. Nu mai voia. Nu mai avea energie. Nu știa dacă e depresie sau burnout. Se simțea în purgatoriu. Când sună ceasul ar fi vrut să fie ceasul de pe urmă. Când s-a trezit îl aștepta bunicul. Nu te speria. O să fie bine. De o parte și de alta a cărării se aflau pacienții lui, zâmbitori.
Octavia Buhociu
Am dus o viață normală până la 80 ani, dar ce mai e azi normal? Însă de ceva timp sunt imobilizat în aceasta clădire albă, cu culoare albe, în camera asta unde totul e alb: pereți, perdele, podele, pat, perne, pijamale, prosoape, pansamente, picături, aparatura ce mă ține în viață cât mai pot rezista durerilor cumplite. Paliativele nu mai au efect asupra mea. Mă chinui și eu și ai mei, mai ales. Mi-e milă de ei. Bine că am semnat la Exit după decesul soției. Am hotărât, am semnat: mâine va fi eliberarea.
Andra Toropoc
La spirala morții o scăpase pe gheață, a fost în comă și el a renunțat la patinaj ca să aibă grijă de ea. Apoi au început coșmaruri cumplite la orice îi amintea de accident, așa c-au plecat în Toscana unde au trăit fericiți sub cerul roșu, printre chiparoși. Acolo și-au hotărât nunta, urma să fie o nuntă-curcubeu, cu culoarea tabu evitată. Criza s-a petrecut la ieșirea din biserică când peste obrajii lor a căzut ploaia uriașă de orez. Binecuvântarea localnicilor a transformat-o în stană de piatră pentru totdeauna.
