Voia să fugă cât mai departe. Fără să privească înapoi. Iar zarea era un abis alb. Fulgi mari îi apăsau tot mai tare pe gene. Vârfuri de ace îi străpungeau pielea adânc. Până în suflet. În amintiri. Ce încă o ardeau. Un vârtej înghețat se strângea tot mai tare în jurul ei. Și nu mai avea aer. Pașii îi erau tot mai grei. I s-au înmuiat genunchii. Se mai auzea doar o voce șoptind. Așază-te. Întinde-te. Odihnește-te. Închide ochii. Cu mantia albă a cuprins-o de jur împrejur. De-acum nu trebuie să mai fugi. Niciunde.
Alexandra Buhudini
Plâns-au tălpile ei în locuri uitate de om, pe la vraci dibaci, vrăjitoare buboase, tămăduitori împielițați, medici înțelepți, preoți înduhuiți. Deșertăciune. Acum închipuise un soi de altar într-o peșteră din munții Retezat. Aci avea într-un chivot sămânța lui stearpă cu care își ungea chipul feciorelnic și cânta liturghii, gemea ca o ciută fără pui, blestema, arunca cu mătănii și cruci în icoanele ce-și acoperiseră ochii. Seminția lui nu va cunoaște botezul Iordanului. Râzând drăcos se născu un gând mănăstiresc.
George Dometi
Acum am să vă fac o injecție. Vă rog să numărați până la douăzeci, ordonă medicul. Bărbatul, legat de pat cu lanțuri, se opri la trei. Ce ciudat, de obicei adorm pe la zece, niciodată așa de rapid. Dar nu am adormit, doar că nu știu să număr mai mult. Dom' doctor, am uitat să vă zic că ăsta e dintre ăia nou veniți. Aha, de aia pute așa. Uite că a adormit. Dă-mi scalpelul. Cât eu îi scot rinichiul, du-te și adu lada. Și pregătește-l pe următorul. Un alt număr tăiat. Zăpada acoperă sârma ghimpată.
