Îmi amintesc. O clipă suspendată în afara timpului, înainte ca ființa mea să capete greutate. Eram lumină pură, plutind între lumi. Două sfere mi se arătau, una albastră, fremătând de viață, cealaltă străină, cu cer lichid și umbre mișcătoare. O voce fără sunet îmi șoptea: alege. Pământul pulsa ca o inimă. L-am atins cu gândul și am simțit vântul, oceanele, chemarea. Am ales. Și m-am prăbușit în carne, uitând. Dar acum îmi amintesc. Și nu-mi mai este frică. Nici măcar de moarte. Pentru că acum o știu.
Paul Dârvariu
Ți-am mai spus: la noi, la Botoșani, fetele dăruiau băieților mărțișoare brodate cu mânuțele lor. Mie îmi plăceau cele cu mesaje personalizate. Ca ăsta, de pildă, pe care mi l-a prins în piept Liuba, colega mea de bancă. N-ai cum să înțelegi textul, că nu știi rusește. Я люблю тебя, Памфил, scrie, adică, te iubesc Pamfil. Oh, iubi, iartă-mă că am uitat. Te iert, Micșunico. Te primesc în pat și fără mărțișor. Te rog doar să-ți pui chiloțeii roșii și cămașa albă pe care ți le-am dăruit de Crăciun.
Alex Micu
Le-a bătut ușor, cu mâna pe umăr. În pauză, le-a împărțit hornari și buburuze muncitoarelor. Celor de la birou le-a dăruit ghiocei, mici, din plastic. De sus, de pe pasarelă, privea cu blândețe croitoresele. Admira ritmul alert al mașinilor de cusut și-al muncitoarelor din spatele lor. Îi erau ca niște fiice. Contabilul îi înmână o hârtie. Ce-i asta? Cheltuielile cu mărțișoarele și ghioceii, dom' director. Aha, zise în timp ce privea foaia pe sub ochelari. Taie-le 50 de lei din salarul pe luna asta
