Puse boțul de lut pe roată și începu să modeleze. Îl alinta, îi vorbea, îl întreba ce vrea să fie. Nimeni nu auzea răspunsul, dar din mâna ei ieșeau minuni. Acum sculptase o inimă. O scoase din cuptor. Mirosea a argilă arsă. Și a dragoste. Se împiedică. Auzi dansul cioburilor. Calcă în unul. Se îndreptă spre fereastră lăsând în urmă pași însângerați. Și cu privirea îndreptată în sus, taciturnă, ca o casă fără ferestre, șopti, am să o fac iar și iar. Până ai să înțelegi. Sunt oarbă. Atât îți pot dărui. Sufletul meu.
Monica Bologa
Stau cu tălpile goale pe balustrada acoperișului. În casă am stins becurile, am oprit apa, mi-am plătit toate facturile. Părinți nu mai am, soțul m-a părăsit, nu mă mai bucură nimic, nici răsăriturile, nici apusurile, și nimic ce se întâmplă între ele. O pasăre mi se așază pe umăr. Nu mai am resurse de iubire, i-am zis fără să o alung. Mă aplec înainte și îmi dau drumul. De jos, un bărbat frumos mă privește cum cad. În ultima secundă, sunt salvată de privirea lui albastră. Păcat că pasărea s-a împrăștiat pe-asfalt.
Ana-Maria Butuza
M-am născut îndrăgostit. Prima oară, de sânul mamei. Apoi, de toate experiențele noi. Când am descoperit poezia, zi și noapte căutam rime. Pe urmă, am iubit proza. Scurtă, fiindcă îmi place esențialul. Am cochetat și cu teatrul, repetam în fața oglinzii, dar nu m-a impresionat la fel de mult ca baletul. Acolo s-a încheiat capitolul artelor, cu toate degetele de la picioare rupte și o lună de spitalizare. Așa am cunoscut-o pe Lili. Punea plosca, o lua, se juca cu ciucurelul și râdea. De atunci, râdem împreună.
