Deși invizibili pentru multă vreme, începuseră să apară. Unul ici, altul colo. Încet-încet, au devenit vizibili. Și vocali. Erau cei care strânseseră-n ei multă compasiune, multă iubire, dar fuseseră călcați pe cap o secundă prea mult. Ceilalți, cei din tabăra așa-zis adversă, fuseseră educați să-i disprețuiască, să-i sfideze, ca și când n-ar fi existat, ca și când n-ar fi aparținut aceleiași lumi. Văzându-i și auzind că există, s-au speriat. Cum să accepte asta? Doar făcuseră tot ce era posibil să elimine iubirea.
Manuela Meleandra
A plecat fără să privească înapoi. Ușa trântită, telefonul pe silențios, gândul că s-a terminat. Străzile erau reci, oamenii grăbiți, iar el mergea fără direcție. Ce rămâne când nu mai e nimic? S-a oprit lângă un parc, pe o bancă uitată. Lângă el, un câine vagabond s-a așezat, torcând un oftat lung. Nu a cerut nimic, doar a stat acolo. Omul și-a scos mâna din buzunar, a atins blana udă. În ochii câinelui, o întrebare. În palma lui, un răspuns. Întotdeauna mai e ceva de iubit.
Andra Toropoc
You must remember this, tremura în salon vocea bătrânelului. Ghemuit pe marginea patului, îi mângâia palmele și-i cânta încetișor. Venea zilnic la spital și o alinta cu o duioșie fără margini. M-a simțit și mi-a zis cu speranță: îi aduc aminte de primul nostru film și parcă-i tremură degetele, nu-i așa că mă aude și știe că sunt eu? Am afirmat din cap și-am aplecat privirea, mințeam, nu-l recunoștea, nu mai avea cum. I-a aranjat perna și-a sărutat-o, ești mereu frumoasă, as time goes by, i-a fredonat până la capăt.
