Moș Constantin privește strada de la fereastră. Noaptea împarte umbre lungi pe trotuar. Își trece degetele peste rama unei fotografii vechi. Imaginea alb-negru a unei femei cu părul strâns și ochii care zâmbesc. N-a mai rămas nimic, șoptește, dar vocea îi e înghițită de tăcerea camerei. Afară, un pisoi tărcat pândea ceva nevăzut. Un băiat râde în telefon. O femeie fumează pe balcon. Ascultă liniștea dintre claxoane, fâșâitul ploii, un cântec pierdut. Inspiră adânc. Întotdeauna mai e ceva de iubit.
Anca Postescu Stancov
Și i-a zis Firuța din palmă, grijă, nu cumva, și s-a ferecat cu 7 lacăte, a fost bine o vreme, până la el, cu ochi de alună, zâmbet de martie, voce de vânt. Da, capă de prinț sau inimă nu prea avea, i le-a născocit ea, croite din cântec de stea căzătoare. Nu-ul dispărea sub mângâierea lui, așa că i-a dat tot ce-a avut, anii, sufletul, aerul și nesomnul, ba s-a mai împrumutat și din celelalte vieți și la final, când el a întrebat cu ciudă rece, cum, încă mă mai iubești, tot a avut putere să-i murmure. Întotdeauna.
Carmen Moldovan
Bătrânul neobișnuit să fie singur, o așteptase toată ziua pe femeie să vie de la doftor, de la oraș. Toate fetele plecaseră la casa lor și nepoții crescuseră și ei. Dar femeia mereu se plângea de inimă, se frânsese odată cu pruncii născuți morți. Bătrâna intră veselă și-l nedumeri pupându-l rapid pe obraz. Se înserase și era timpul de odihnă. La primul cântat al cocoșilor dădu să se ridice din pat dar în mod nefiresc, femeia nu mișca. Îi puse mâna ușor pe umăr și văzu zâmbetul. Femeia lui plecase lângă îngerii ei.
